Era

ai pus in cateva cuvinte stari care au ajuns pana la mine. Si drumul nu le-a distorsionat estenta. :)

Silvia, dacă lumea ar ști totul, dar lumea e în continuă căutare și am ajuns să înțeleg, că nu mă pot supăra pe ea, oricît de nedreaptă ar fi uneori, căci are punctul ei de vedere și libertatea de a gîndi și a spune. Nu mă tem de lume atunci, cînd naște în mine ceva de la Dumnezeu, atunci cînd sînt acuzată de prea multă sensibilitate și sentimentalism, atunci cînd cîntecul sufletului, poate foarte încet și neimportant pentru alții, prinde aripi, cum ai spus-o tu înduioșător. Îmi permit acest dialog cu tine, că e în subsolul personalei mele, unde pot să plîng, dar și să rîd de fericirea de a avea un suflu cald alături.
Steaua ta are o mare greutate pentru mine, dar e și destul de ușoară și mereu liberă să zboare unde vrea și știe ea, căci pentru mine adevăratele stele sînt acele suflete pline de sinceritate, care mă aud, cît de în adîncuri nu m-aș afla. A, dor, e nemaipomenit...

Forța gîndului, în care esențializăm stări cu adevărat profunde, știe pe unde să-și croiască drum și ce să atingă în calea ei. E chiar explicabil, dar minunea de a vedea asta cu ochii tăi e copleșitoare de fiecare dată. Avem aceleași aripi, șîntem aceleași păsări...Te simt ușoară.

Mai țin minte. Parcă era ieri.

Mi-ai amintit de un cantec putin cunoscut\"Carapacea\". Nu versurile scrise de niste baieti din ploiesi, ci mai mult de acea melodie difuzata uneori pe radio Prahova, insa atat de frumoasa incat mi-a ramas undeva intr-un colt de memorie... Incerc sa redau din amintire cateva randuri:

Sufletul meu zambeste zambetului tau
dar sufletul tau unde este?
dar tu esti a nimanui
si de fapt a orsicui
te vrea...
...................................

...chiar se poate? Ieri scriam un sonet de dragoste, îmi amintisem și eu...

Numele tău îmi amintește de mama, vroiam să-l cheme pe fiul meu ca pe tine, dar melodia, uite azi, ca ieri, cîntăm cu toții, fiecare și-o cîntă pe a sa și să știi că se face auzită. Ce-i acolo, dincolo de noi, dincolo de ce trupurile noastre nu pot ține, dincolo de carapacele, pe care ni le cimentăm pe umeri singuri?

... picură lacrimi de sticlă

...picură lacrimi