Petru Dincă

S-a gândit în multe rânduri Să o ia, dar stă pe gânduri, Fi'ndcă fata e cuminte, Dar puțin cam fără minte.

În vara asta-a fost la mare, Dar nu s-a prea pârlit la soare, Mai rău l-au ars la buzunare Trei prea cinstite domnișoare.

Crunt supărați pe șeful țării, Vila s-au dus s-o viziteze, Dar prinși de farmecul visării, Nu s-au grăbit să mai voteze.

Sub Podul Mirabeau curg fără oprire Sena și dragostea noastră Să-mi amintesc că tu fericire Veneai mereu veneai după mâhnire Vine noaptea bate un ceas Trec zilele eu am rămas Mână în mână

Ochii adânci ai apei fură în ei peisajul cu sălcii și iarbă înaltă lumina translucidă filtrată de unde ușor și cerul a coborât în adânc... timpul trece aici mai încet dacă aș putea să

De ce foșnesc frenetic plopii-n noapte Și pătimaș și straniu –- zvelte umbre? Apune luna-n zări întunecate Ca presimțiri misterioase, sumbre. Cad visele în ape năruite, Ca plumbul cenușiu în

Stelele își etalează chipul pe cer și-n luminișul tăcut, selenar sufletul meu descătușat de trup pornește în lume hoinar. Aș vrea să visez un vis într-un vis lunecând în somn și uitare, cu

Toamnă... polenul uitat printre amintiri de o albină grăbită care a luat cu ea seninul cald al verii; am cules eu oare – timpul a fost prielnic - darul ei generos? Bântuie undeva în

A fost un timp când pajiști, crâng, izvoare, Pământ, priveliștile toate, Îmi apăreau fermecătoare Și în lumină-nveșmântate, În prospețimi de vis și în splendoare. Azi ele nu mai sînt ca

De la un rol la altul Să devii creator Al propriului destin Plecând De la o pânză de păianjen... În salonul singuratic Inima moare În neliniștile Unui tablou îndârjit Trecut

Din norii albi se înalță un castel. Lacuri sclipitoare, pajiști fericite, fântâni în care cântă cel mai adânc smarald! În încăperile-i strălucitoare locuiesc vechii zei. În

,,Nici nu știți ce vă las eu aici...’’

Și fețele lor erau pale Și suspinele le erau sfărâmate Ca neaua cu albe petale Ori mâinile-ți pe săruturi nedate Din pomi cădeau frunze-autumnale

Arta nu poate fi prețuită în bani. Cărțile nu ar trebui vândute. Atribuind o valoare pecuniară unui bun prin excelență spiritual, îi răpești o parte din aura lui inefabilă, care îl face

I În creieru-mi, ca o regină În camera ei spațioasă, E-o mâță tânără, frumoasă, Când miorlăie, abia suspină. Nu-i voce tandră ca a

Anemona ancolia În grădină ’nalță fire Doarme-aici melancolia Între dispreț și iubire Vin apoi și-a noastre umbre Noaptea le va-mprăștia Soarele le face sumbre Și cu el vor dispărea Lasă

II. Drumul stejarului Am întâlnit stejarul, vechiul stejar cu albine, el are întotdeauna inima deschisă, dar mai puține albine, mai puțină miere în adâncul inimii sale negre. Roiurile l-au

Sus pe cer, o floare sumbră Zboară-n liniștea deplină... Mică barcă-n unda lină, Avion plutind în umbră. Doi ochi mari pe aripi are... Care pasăre secretă De velur, plutind

Dragoste, scumpa mea Dragoste, te știu lângă mine Cu frumoasă fața ta. De-ți vei schimba numele, inima, vârsta, știu bine Fața ta nu se va schimba. Ochii tăi, pentru mine, vor avea mereu Lumina

Marea e acoperită de trandafiri O, ei s-au revărsat pe pământ Dealurile nemișcate s-au umplut de parfumul lor O, dealurile s-au topit de parfumul lor ca în mâinile Domnului O, dragoste atât

Să nu te îndoiești de acela care îți spune că îi este teamă dar să te temi de cel care spune că nu cunoaște îndoiala

Înainte de a muri, mama mi-a cerut o oglindă să se privească în ea toată viața și toată moartea, dincolo de amintiri, de rău și de bine, în țara din azur unde veșnice lumini

Se întristase luna. Blânzi serafimi plângând, Cu-arcușu-n mâini, în calmul florilor visând, Scoteau din cupa vaporoasă a ofilitelor viole Suspine albe-alunecând

Rubens, râu de uitare, grădină-n lenevire Şi pernă de trup proaspăt, pe care n-ai iubi, Dar unde viața curge mereu, fără oprire, Ca marea-n mări întinse