Petru Dincă

Această foarte reușită traducere îi aparține lui Madeleine Fortunescu.

mai există cineva care aprobă traduceri pe Agonia français? Aștept de aproape o lună, cu un text, dar nu se întâmplă nimic.

Pentru editorul care răspunde de Biblioteca virtuală (bănuiesc că Eugenia Reiter):

Un blogger a luat această traducere a mea și a postat-o pe blogul lui. Sunt aproape sigur că nu v-a cerut acordul, așa cum e regula site-ului. Și mai grav e faptul că nu a menționat numele meu, ca traducător al poeziei. I-am lăsat un comentariu, pe care l-a șters. I-am scris din nou și i-am spus că a încălcat legea dreptului de autor.
În caz că nu răspunde, ce credeți că ar mai trebui făcut?
Numai bine,

că ți-a plăcut, Ottilia. Și îți mulțumesc pentru stea. E frumoasă.

Într-adevăr, poezia e un cântec, iar eu n-am făcut decât să-l transpun în română. Ca și engleza, româna e o limbă frumoasă și bogată, și pot fi redate în ea, cu puțină străduință, textele cele mai muzicale și mai sensibile.
Cu drag,
Petru

Am citit maximele și mi s-au părut interesante. Plecând de la două dintre ele, eu cred că oamenii din societatea noastră de astăzi sunt caracterizați mai ales de duplicitate și lipsă de preocupări spirituale, defecte care mie mi-i fac foarte dezagreabili. Mulți se consideră religioși, dar religiozitatea lor e superficială, deci nulă.
Numai bine,
Petru

mi-a plăcut sonetul dumneavoastră, care redă foarte bine amestecul de bucurii și tristeți ale toamnei. Am remarcat și câteva aliterații reușite, cum ar fi cea din versul 4.
Am, totuși, o mică sugestie: versul 8 cred că ar suna mai bine: „Să fie văzul nostru fără zeamă”. Dar, probabil, ar putea fi scris altfel, și renunțat la termenul „zeamă”, care mie nu mi se pare potrivit aici.

Cu bucuria lecturii, Petru D.

îți mulțumesc și eu, Ottilia! Consider că jumătate din steluță i se cuvine poeziei, care e nespus de muzicală. Și are imagini atât de frumoase!

Cu plăcerea lecturii,
Petru

Ottilia! Totdeauna te-am apreciat pentru gusturile tale artistice, și, în egală măsură, pentru caracterul tău sincer și deschis.
Kenneth Patchen e un poet foarte puțin cunoscut la noi, și în general, în Europa, iar această poezie, de o o intensitate și o profunzime uimitoare, e una dintre cele mai reușite ale lui. Am căutat să o traduc atât cât am putut eu de bine, pentru că ar fi fost păcat ca poezia să piardă din frumusețea ei prin traducere.
Numai bine!

pentru că ați citit poezia mea! Tot ce spuneți este adevărat. Viața, într-o anumită măsură, o putem trăi într-un mod „benefic”, dar și mai mai puțin benefic. Nu știu în ce măsură asta depinde de noi, e greu de spus.
Cu bucuria lecturii!

nu e prea vesel ce am citit eu aici.

Versul „nimeni nu e mai sănătos decât nimeni”, care pare o maximă, îmi amintește de următoarele rânduri ale lui Blaga:

„Intrat-a o boală în lume,
Fără obraz, fără nume.

Bolnav e omul, bolnavă piatra,
Se stinge omul, se sfarmă vatra”.

Finalul e însă optimist: „nu mă pot supăra pe poezie...”. Și pentru că tot sunt eu la citate, voi mai da unul, în ton cu acest final, dintr-o poezie a lui Alexandru Philippide:

„M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie”.

De la katharsis-ul lui Aristotel încoace, poezia (și arta, în general) va fi mereu un refugiu, o alinare.

îți sugerez să scrii începutul în felul următor: „Coborâsem, atunci, către fratele meu Înger Iacobin, cu o brumă de petale, în mâini. Demult, nu mi se mai dăduse niciun semn să cobor, ținând în mână petale, mai ales de aceea mi se părea foarte deosebit că ar fi trebuit să cobor cu ele până la fratele meu Iacobin, care era în alt Cer. În sfârșit, am luat petalele, m-am întins, cât eram eu de mic, dar și de lung, și m-am trezit că mă aflam în plină descindere până la Îngerul Iacobin...”

Imperativul e: „Nu face comparații...”

În ceea ce privește romanul, e drăguț, inocent, feminin. Merge și la bărbați, dacă vor să facă o infuzie de candoare.
Toate bune.

eu acest text filozofico-poetic:

Autorul distinge două categorii de poeme: în prima, intră poemele obișnuite, numite, în alte părți în text, clasice, laice, telurice. Acestea se încadrează în categoria teluricului, a profanului; din a doua categorie, fac parte parte meta-poemele și extra-poemele; doar în treacăt, sunt menționate și poemele-esență, dar care nu sunt dezvoltate. Autorul nu le definește, în mod clar, pe fiecare dintre aceste poeme (ar trebui să o facă). Din text, rezultă că ele se încadrează în categoria supranaturalului, a sacrului (la meta-poeme, se vorbește de supranatural, transcendent și spiritual, iar la extra-poeme, de eshatologic și sacru).

Cred că autorul ar trebui să elimine ambiguitățile din text, definind, în mod distinct, aceste tipuri de poeme, pentru că, altfel, meta-poemele și extra-poemele par că se cam confundă. De asemenea, exprimarea are ceva de poezie post-modernă, cu reveniri asupra aceleiași idei și discontinuități, iar acesta fiind un text filozofic, ar trebui să fie mai organizat și mai coerent.

Trebuie eliminate și unele repetiții, ca în pasajele: „Meta-poemele eclipsează poemele clasice, căci meta-poemele întind hiperbolic”; „Extra-poemele au forța miraculoasă de a aduce utopia în concret și viața extra-poemelor are perenitatea”.

În concluzie, autorul a transmis niște idei filozofice interesante, dar ar trebui să clarifice anumite noțiuni, iar pe altele ar trebui să le dezvolte.

te-aș ajuta că corectezi micile imperfecțiuni ale acestui sonet.
Prima modificare e foarte simplă: nu trebuie decât să grupezi ultimul vers din al treilea catren cu ultimele două versuri ale poeziei, ca să rezulte două terține. A doua privește penultimul vers, care nu respectă ritmul. Eu l-aș scrie așa:
„Doamne, de-atunci ți-aștept mereu venirea”.
Și „m-am prins de mâna (în loc de „mână”) Ta”.

Sper că ți-am fost de ajutor.

frumos proza mea lirică! Într-adevăr, schimbările de vreme ne influențează foarte mult starea sufletească. Și nu cred că e vorba doar despre o influență exterioară, a aspectului vremii asupra psihicului, ci de una mult mai profundă, la nivel energetic, aș spune. Iar tu cred că îmi dai întru totul dreptate, pentru că ești un foarte bun cunoscător al acestui domeniu.

pentru steluță! Ești foarte drăguță.

Fabula e una dintre cele mai reușite, dacă nu chiar cea mai reușită a lui La Fontaine. E una dintre fabulele lui cu sensuri profunde, care nu se adresează copiilor, și care fac din el un autor major, dacă nu chiar un mare scriitor, iar tu ai analizat-o foarte bine. Eu aș mai adăuga doar faptul că ea se referă la operele durabile, care prin valoarea lor înfruntă timpul, și pe care detractorii, din diferite motive, încearcă zadarnic să le conteste. Iar La Fontaine a reușit în mod magistral să ilustreze această idee. Cel puțin finalul mi se pare foarte reușit.

ai făcut o descriere exactă, din punct de vedere psihologic. Și te referi la cei neîmpliniți, din diferite motive. E nedrept, totuși, că unii au fost sau sunt neîmpliniți din vina societății sau a unei părți a ei. Și exemplul cel mai elocvent e al lui Eminescu, un mare nedreptățit, dar și al lui Voiculescu, care a fost închis la 75 de ani. Dar nu mai continui, pentru că o să spui că eu văd mai mult părțile negative ale vieții, cu alte cuvinte, nu gândesc pozitiv.

Mulțumesc frumos pentru trecere și comentariu!

Am citit mai multe meditații ale dumneavoastră și, în legătură cu ele, pot să spun următoarele:

- îmi place stilul în care scrieți: filozofic, echilibrat, luniștitor, estet, uneori chiar poematic; o mică observație: reluați, câteodată, aceeași idee cu alte cuvinte, fără a fi totuși supărător.
- în ceea ce privește ideile din meditații, mă distanțez oarecum de modul în care gândiți. Eu, spre deosebire, de dvs., văd lucrurile mai puțin spiritualist și optimist. Adică le văd mai aproape de modul de gândire al lui Eugen Ionescu, cu alte cuvinte, nu prea găsesc un sens (în lume, în ceea ce ni se întâmplă). Sau, dacă există vreunul, nu este în sensul moralei în general acceptate. Vreau să spun, în primul rând, că lumea e dominată de amorali, imorali, egoiști, necinstiți, falși, demagogi, ipocriți, oameni lipsiți de empatie; ba, de multe ori, chiar de indivizi total lipsiți de caracter, de perfizi, de canalii. Și sunt sigur că îmi dați dreptate. Dumneavoastră, totuși, credeți că ei (sau unii dintre ei) pot fi schimbați în bine. Eu sunt mult mai sceptic. Cei mai mulți oameni sunt morali din interes sau de frică (frica religioasă, teama de legi etc).

Chiar credeți că actul carnal poate deveni o artă? Mă îndoiesc foarte tare. Că iubirea înnobilează sexul, atunci când ea există (destul de rar, după părerea mea) sunt de acord. Dar actul sexual, în sine, rămâne totuși un instinct care ne apropie de animale. Dacă un cuplu se va rezuma la el, nu va dura prea mult. Cea care face un cuplu să dureze este iubirea sufletească altruistă (care e foarte rară) sau alte considerente mai pragmatice.

Cu multă considerație.

Din păcate, site-ul are unele probleme tehnice, care sunt mai vechi și nu s-au remediat. Iată-le pe cele întâmpinate de mine, și pe care văd, din comentarii, că le-au întâmpinat și alții:

- nu se pot adăuga date la biografie
- nu se pot posta texte în limbi străine la clasici (apare Forbidden)

Sper să se rezolve.

Altfel, cu toate problemele lui, dintre site-urile literare, acesta e printre cele mai reușite.

În primul rând, vă mulțumesc pentru comentariu!
După cum ați remarcat bine, în poezie am jonglat cu cuvintele. Dar sunt acolo și câteva sensuri profunde, pe care sunt sigur că le-ați remarcat, din moment ce vorbiți de spiritualitate, referindu-vă la textul meu.

Cu cele mai frumoase gânduri.

Ioan Albu,

Nu pentru că doresc să-mi cumpărați dicționarul, ci pentru că doresc să fiți bine informat, pentru a vă forma o opinie obiectivă, voi da mai jos etimologiile a două dintre cuvintele pe care le menționați dumneavoastră și pe care eu le consider de origine dacă. După ce veți citi etimologiile mele, nu cred că veți mai fi atât de sigur de soluțiile din dicționarele Academiei, care conțin, din păcate, atâtea erori...

Albínă, s.f. Dialecte: megl. albină, arom. alghină, istr. albirê ,,albină’’.

Cf. sanscr. alin, alina ,,albină’’; v. germ. bina ,,albină’’ > germ. Biene – același sens; oland. bijen, alb. bonjë [pron. bónǐă], engl. bee, isl. by, toți termenii cu sensul ,,albină’’. Termenii, cu excepția celor din sanscrită, pornesc de la rad. i. e. *bhei- ,,albină’’. Cuvântul românesc este rezultatul contaminării a două teme indoeuropene. Prima apare în sanscrită, iar cealaltă, în albaneză și în limbile germanice.

Lat. alvina ,,stup’’ (Candrea-Densuș., 33; Pușcariu, 59; DEX) nu poate fi etimon, din motive semantice. De asemenea, termenul latin nu are descendenți, cu sensul ,,albină’’, în lb. romanice occidentale.

Ápă, s.f.
Dialecte: arom. apă, megl. apă, apu, istr. apê ,,apă’’; megl. apătos ,,apătos’’.

Cf. dac. Apos – numele unui râu din Dacia (Pokorny); trac. apa ,,apă, râu, izvor’’; sanscr. apa, ap,,apă’’; de unde Apam Napat (în trad. ,,fiul apelor’’) – zeu al apelor la vechii indieni; avest. apa, ape, apo ,,apă’’; Apam Natat – zeul iranian al apelor; Apa-urta – zeu al secetei la vechii iranieni; tohar. ap, sogd. ap ,,apă’’; sumer. apsu ,,apă adâncă’’, aba ,,lac, mare’’; akkad. apah ,,apă’’; hitit. happa ,,apă’’; hitit. hapaa, luv. hapa ,,râu’’; luv. hapa ,,a uda’’; v. prus. apus ,,izvor’’, ape ,,râu’’; sudov. ap&#275; ,,râu’’; irl. abha ,,râu’’; lituan., leton. upe ,,apă curgătoare, râu’’; celt. apa ,,râu’’; lat. amnis (term. italo-celtic) ,,apă curgătoare, râu, fluviu, torent’’ < *apnis; etrusc. apa ,,apă’’; fin. aapa ,,mlaștină’’; lapon. ahpi ,,mare’’. Pokorny a identificat cuvântul și în: Salapia (în trad. ,,apă sărată’’) – vechi oraș din Apulia, gr. Apidanos – râu din Tesalia, gr. Apidon – râu în Arcadia, Messapia – regiune antică din Peninsula Italică (azi Salento), având sensul ,,loc între ape’’ (dintr-un ilir messapioi = mess ,,între’’ + apioi < i. e. *ap- ,,apă’’), gr. Apia – vechiul nume al Peloponezului.

Toți termenii indoeuropeni citați au la origine rad. i. e. *ap- ,,apă’’ (Pokorny). Prezența cuvântului în finlandeză și laponă dovedește fie un împrumut foarte vechi din indoeuropeană în aceste limbi, fie originea preindoeuropeană a termenului. Pentru ultima ipoteză, pledează existența cuvântului în akkadiană și etruscă.

Etimonul cuvântului românesc este considerat, în general, lat. aqua ,,apă’’ (Pușcariu, 91; Candrea-Densuș., 36; DA; Ciorănescu, 41; DEX), pornindu-se de la presupunerea că, într-un număr mic de termeni românești de origine latină (apă, iapă, patru), grupul ,,qu’’ din această ultimă limbă ar fi dat în română ,,p’’. Ținând însă seama de toți termenii de comparație de mai sus, în care apare sunetul ,,p’’ (în opoziție cu latina, singura limbă veche în care apare ,,qu’’), considerăm că la originea termenului românesc nu se află lat. aqua, ci etimonul traco-dacic apa, cu sensurile ,,apă, râu, izvor’’, deoarece e imposibil de crezut că româna a transformat amintitul grup latin chiar în sunetul ,,p’’, adică cel mai vechi care apare în indoeuropeană, și chiar și în limbi neindoeuropene, în denumirea respectivei noțiuni.

În concluzie, este absolut logic faptul că, atâta timp cât termenul apa a existat în tracă, l-a avut și limba dacă, iar atunci când s-a format limba română, nu a mai fost nevoie ca lat. aqua să devină apă, din moment ce cuvântul exista deja, chiar în această formă.

P. Dincă