Petru Dincă

Această foarte reușită traducere îi aparține lui Madeleine Fortunescu.

mai există cineva care aprobă traduceri pe Agonia français? Aștept de aproape o lună, cu un text, dar nu se întâmplă nimic.

Pentru editorul care răspunde de Biblioteca virtuală (bănuiesc că Eugenia Reiter):

Un blogger a luat această traducere a mea și a postat-o pe blogul lui. Sunt aproape sigur că nu v-a cerut acordul, așa cum e regula site-ului. Și mai grav e faptul că nu a menționat numele meu, ca traducător al poeziei. I-am lăsat un comentariu, pe care l-a șters. I-am scris din nou și i-am spus că a încălcat legea dreptului de autor.
În caz că nu răspunde, ce credeți că ar mai trebui făcut?
Numai bine,

că ți-a plăcut, Ottilia. Și îți mulțumesc pentru stea. E frumoasă.

Într-adevăr, poezia e un cântec, iar eu n-am făcut decât să-l transpun în română. Ca și engleza, româna e o limbă frumoasă și bogată, și pot fi redate în ea, cu puțină străduință, textele cele mai muzicale și mai sensibile.
Cu drag,
Petru

Am citit maximele și mi s-au părut interesante. Plecând de la două dintre ele, eu cred că oamenii din societatea noastră de astăzi sunt caracterizați mai ales de duplicitate și lipsă de preocupări spirituale, defecte care mie mi-i fac foarte dezagreabili. Mulți se consideră religioși, dar religiozitatea lor e superficială, deci nulă.
Numai bine,
Petru

mi-a plăcut sonetul dumneavoastră, care redă foarte bine amestecul de bucurii și tristeți ale toamnei. Am remarcat și câteva aliterații reușite, cum ar fi cea din versul 4.
Am, totuși, o mică sugestie: versul 8 cred că ar suna mai bine: „Să fie văzul nostru fără zeamă”. Dar, probabil, ar putea fi scris altfel, și renunțat la termenul „zeamă”, care mie nu mi se pare potrivit aici.

Cu bucuria lecturii, Petru D.

îți mulțumesc și eu, Ottilia! Consider că jumătate din steluță i se cuvine poeziei, care e nespus de muzicală. Și are imagini atât de frumoase!

Cu plăcerea lecturii,
Petru

Ottilia! Totdeauna te-am apreciat pentru gusturile tale artistice, și, în egală măsură, pentru caracterul tău sincer și deschis.
Kenneth Patchen e un poet foarte puțin cunoscut la noi, și în general, în Europa, iar această poezie, de o o intensitate și o profunzime uimitoare, e una dintre cele mai reușite ale lui. Am căutat să o traduc atât cât am putut eu de bine, pentru că ar fi fost păcat ca poezia să piardă din frumusețea ei prin traducere.
Numai bine!

pentru că ați citit poezia mea! Tot ce spuneți este adevărat. Viața, într-o anumită măsură, o putem trăi într-un mod „benefic”, dar și mai mai puțin benefic. Nu știu în ce măsură asta depinde de noi, e greu de spus.
Cu bucuria lecturii!

nu e prea vesel ce am citit eu aici.

Versul „nimeni nu e mai sănătos decât nimeni”, care pare o maximă, îmi amintește de următoarele rânduri ale lui Blaga:

„Intrat-a o boală în lume,
Fără obraz, fără nume.

Bolnav e omul, bolnavă piatra,
Se stinge omul, se sfarmă vatra”.

Finalul e însă optimist: „nu mă pot supăra pe poezie...”. Și pentru că tot sunt eu la citate, voi mai da unul, în ton cu acest final, dintr-o poezie a lui Alexandru Philippide:

„M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie”.

De la katharsis-ul lui Aristotel încoace, poezia (și arta, în general) va fi mereu un refugiu, o alinare.

îți sugerez să scrii începutul în felul următor: „Coborâsem, atunci, către fratele meu Înger Iacobin, cu o brumă de petale, în mâini. Demult, nu mi se mai dăduse niciun semn să cobor, ținând în mână petale, mai ales de aceea mi se părea foarte deosebit că ar fi trebuit să cobor cu ele până la fratele meu Iacobin, care era în alt Cer. În sfârșit, am luat petalele, m-am întins, cât eram eu de mic, dar și de lung, și m-am trezit că mă aflam în plină descindere până la Îngerul Iacobin...”

Imperativul e: „Nu face comparații...”

În ceea ce privește romanul, e drăguț, inocent, feminin. Merge și la bărbați, dacă vor să facă o infuzie de candoare.
Toate bune.

eu acest text filozofico-poetic:

Autorul distinge două categorii de poeme: în prima, intră poemele obișnuite, numite, în alte părți în text, clasice, laice, telurice. Acestea se încadrează în categoria teluricului, a profanului; din a doua categorie, fac parte parte meta-poemele și extra-poemele; doar în treacăt, sunt menționate și poemele-esență, dar care nu sunt dezvoltate. Autorul nu le definește, în mod clar, pe fiecare dintre aceste poeme (ar trebui să o facă). Din text, rezultă că ele se încadrează în categoria supranaturalului, a sacrului (la meta-poeme, se vorbește de supranatural, transcendent și spiritual, iar la extra-poeme, de eshatologic și sacru).

Cred că autorul ar trebui să elimine ambiguitățile din text, definind, în mod distinct, aceste tipuri de poeme, pentru că, altfel, meta-poemele și extra-poemele par că se cam confundă. De asemenea, exprimarea are ceva de poezie post-modernă, cu reveniri asupra aceleiași idei și discontinuități, iar acesta fiind un text filozofic, ar trebui să fie mai organizat și mai coerent.

Trebuie eliminate și unele repetiții, ca în pasajele: „Meta-poemele eclipsează poemele clasice, căci meta-poemele întind hiperbolic”; „Extra-poemele au forța miraculoasă de a aduce utopia în concret și viața extra-poemelor are perenitatea”.

În concluzie, autorul a transmis niște idei filozofice interesante, dar ar trebui să clarifice anumite noțiuni, iar pe altele ar trebui să le dezvolte.

vă accept scuzele.
Îmi cer și eu scuze dacă am fost cam dur în criticile mele. Motivele sunt sigur că le înțelegeți. Dar eu nu v-am jignit cu nimic, pentru că nu fac acest lucru niciodată, decât ca răspuns la jigniri. Dar dumneavoastră sunteți prea tolerant la acest capitol. Nimeni nu are dreptul să vă jignească, chiar dacă, apoi, caută scuze neconvingătoare.

În ceea ce privește observațiile cu privire la poezie, sunt absolut obiective. Chiar dacă scrieți în stil clasic, feriți-vă întotdeauna de exagerări, de exprimări patetice. Dumneavoastră aveți, pe acest site, și poezii reușite, chiar dacă sunt scrise în stil clasic. Și în ultimul timp, ați scris câteva poezii de dragoste onorabile. Nici eu nu scriu prea modern; de fapt, am găsit un stil clasic cu elemente de modernitate, care nu e prea apreciat pe acest site de cei care scriu foarte modern, dar nici nu e criticat. De altfel, stilurile prea moderne, postmoderniste, eu nu prea le apreciez, deși, unele dintre ele, mi se par interesante. Eu cred că s-a mers prea departe cu experimentele poetice. Atât de departe, încât poeții au ajuns să se citească mai mult între ei. Chiar dacă mulți dintre ei nu vor fi de acord când vor citi aceste rânduri, în sinea lor, știu că îmi vor da dreptate. Dar poezia își urmează cursul ei, uneori sinuos, nimeni nu știe încotro se va îndrepta.

Revenind la dumneavoastră, ați avut ceva realizări în viață, pentru care vă apreciez. Iar acestea au fost mai ales în domeniul artelor plastice. Sunt creații clasice, care vă pun într-o lumină frumoasă.
Salutări din Prahova!

te-aș ajuta că corectezi micile imperfecțiuni ale acestui sonet.
Prima modificare e foarte simplă: nu trebuie decât să grupezi ultimul vers din al treilea catren cu ultimele două versuri ale poeziei, ca să rezulte două terține. A doua privește penultimul vers, care nu respectă ritmul. Eu l-aș scrie așa:
„Doamne, de-atunci ți-aștept mereu venirea”.
Și „m-am prins de mâna (în loc de „mână”) Ta”.

Sper că ți-am fost de ajutor.

frumos proza mea lirică! Într-adevăr, schimbările de vreme ne influențează foarte mult starea sufletească. Și nu cred că e vorba doar despre o influență exterioară, a aspectului vremii asupra psihicului, ci de una mult mai profundă, la nivel energetic, aș spune. Iar tu cred că îmi dai întru totul dreptate, pentru că ești un foarte bun cunoscător al acestui domeniu.

postat la acest text, pentru că nu vreau să fie înțeles greșit, fac următoarele precizări:

Aprecierile mele aveau în vedere faptul că Eminescu e lăudat în text, chiar dacă într-un mod nu tocmai inspirat, și mai ales acela că este deplâns felul cum a fost tratat de mulți, poetul, în timpul vieții și chiar și după moarte. În ceea ce privește textul în sine, acesta este lipsit de valoare artistică, fiind plin de truisme, clișee, exprimări bombastice și inadecvate, dintre care, voi cita numai câteva: „Măria Ta Preastrălucite”, „Poet universal”, „nesfârșitele poeme”, „motorul principal al limbii noastre”, „toate gamele de rime orbitoare”, „sufletele de gheață feminine”, „să-ți devasteze în totalitate sufletul tău de arhanghel”. Unele dintre acestea îl eclipsează chiar și pe Păunescu, maestru în acest gen, dar care era mai moderat. În trecut, mai ales în perioada comunistă, acest stil era cumva acceptat (de unii doar tolerat), dar pentru cititorul actual este foarte supărător, total inadecvat.
Cu toate acestea, nu consider deloc elegantă folosirea termenului „mizerii”, pentru a caracteriza exprimările de mai sus. Este punctul meu de vedere.

În ceea ce privește reacția pe care ar fi avut-o Eminescu la citirea acestui text, nu cred că ar fi fost una violentă, în primul rând pentru faptul că rândurile de mai sus mie mi se par foarte sincere, chiar dacă sunt exagerate. Și nu poți să te superi pe cineva care te laudă sincer. Poetul, cunoscut pentru modestia sa, s-ar fi simțit totuși stânjenit. Și cred că i-ar fi reproșat autorului și stângăciile de stil.

În concluzie, îi propun autorului următoarele soluții: fie să îndrepte textul, lucru nu tocmai simplu, pentru că trebuie refăcut aproape în întregime, fie să-l șteargă, pur și simplu (soluție recomandabilă), ieșind, în felul acesta, în mod onorabil din situația stânjenitoare în care s-a pus. Internetul oferă această facilitate autorilor cu privire la textele lor, pe care acest site o respectă, ceea ce e lăudabil. Am văzut și site-uri care nu respectă acest drept absolut legal și legitim al autorului asupra propriile texte, ceea ce este un abuz.

ați scris despre Eminescu! El, Brâncuși, Caragiale, Eliade, Iorga, Coandă, E. Ionescu, Rebreanu, Bacovia ș. a. ne fac pe noi, românii, să nu ne rușinăm în lume, să ținem capul sus.
Din păcate, Eminescu a suferit mult din cauza unor români. Este binecunoscut sfârșitul lui, care nu a fost unul natural și care nu face cinste României. Cel mai trist e că, la nivel oficial, e încă ocultat acest sfârșit. În autentic stil românesc, al mușamalizării lucrurilor rușinoase.

Îmi place, în general, felul cum scrieți, mai ales din punct de vedere al conținutului și al mesajului. Felicitări!

Vă rog să nu aprobați acest text, pentru că l-am postat greșit. Eu vreau să-l traduc în română, iar de aici, nu pot. Mulțumesc.

pentru steluță! Ești foarte drăguță.

Fabula e una dintre cele mai reușite, dacă nu chiar cea mai reușită a lui La Fontaine. E una dintre fabulele lui cu sensuri profunde, care nu se adresează copiilor, și care fac din el un autor major, dacă nu chiar un mare scriitor, iar tu ai analizat-o foarte bine. Eu aș mai adăuga doar faptul că ea se referă la operele durabile, care prin valoarea lor înfruntă timpul, și pe care detractorii, din diferite motive, încearcă zadarnic să le conteste. Iar La Fontaine a reușit în mod magistral să ilustreze această idee. Cel puțin finalul mi se pare foarte reușit.

ai făcut o descriere exactă, din punct de vedere psihologic. Și te referi la cei neîmpliniți, din diferite motive. E nedrept, totuși, că unii au fost sau sunt neîmpliniți din vina societății sau a unei părți a ei. Și exemplul cel mai elocvent e al lui Eminescu, un mare nedreptățit, dar și al lui Voiculescu, care a fost închis la 75 de ani. Dar nu mai continui, pentru că o să spui că eu văd mai mult părțile negative ale vieții, cu alte cuvinte, nu gândesc pozitiv.

Mulțumesc frumos pentru trecere și comentariu!