Petru Dincă

Ce eşti Tu pentru mine? Ce sunt pentru mine degetele tale şi ce sunt buzele tale? Ce este pentru mine sunetul glasului tău? Ce este pentru mine mirosul tău dinaintea îmbrățişării şi parfumul

Cât iubesc scumpa mea fată, Din trupu-ți de-alint, Ca o stofă tremurată Pielea strălucind! Prin păru-ți adânc – o mare Cu parfumuri aspre, Valuri miresmând hoinare

Zăpada acoperă pământul ca mâna albă și rece a iubitei ochii mei calzi. Mesageri ai unui continent mai pur, fulgii înmiresmează alb zările; cerul se rarefiază la infinit... Sus, deasupra

Aici e casa mică, fericită, Unde o fată foarte-mpodobită Așteaptă-ntruna, veșnic pregătită. Stând pe un cot, culcată într-o rână, Pe sâni, încet, își face vânt cu-o mână, Și-ascultă plânsul

Trist, uriaș, întunecat, Ca iarba stă: nume nu are; Vuiește-n el izvorul ne-ncetat, Iar noaptea merge-o stancă la

Sub pinii ce le-adăpostesc, Stau bufnițele înșirate Ca niște zeități ciudate Cu ochi sfredelitori. Gândesc! Și stau acolo nemișcate, Până la ceasul melancolic, Când, împingând soarele,

Cutreieră vântu-n păduri și ariniști Iar razele-s ninse pe plaiuri de liniști. Adoarme-n grădină-n amurg trandafirul, Pe câmpuri cu lună adie zefirul. Se pierde în neguri de fum

Auzi cum urlă vântul prin ale noastre câmpuri pustii, Și pături dese de ceață în umede văi abate... Cu țipăt se-nalță corbul și se rotește deasupra-mi, Tulburi sunt zările toate.

Oglinzi adânci cu umbre de ceață, Îngemănare de vis și mister, Atunci când Dumnezeu v-a dat viață A pus în voi o picătură de cer. Sunteți lacuri liniștite de munte În care unduie seninul

Sîntem acum fără griji, suavi, ușori. Să ne gândim: ce liniștiți sînt, cu piscurile-n nori înzăpeziții Urali. De ne-ntristează cumva un

Și Mama,-nchizând cartea lui cu mândrie, Pleca mulțumită și fără să știe Că-n ochii albaștri, sub fruntea înaltă, I-ascunde copilul oroarea lui toată. Asuda toată ziua de-ascultare, supus;

Prelungi suspine De violine De toamnă pline, În piept îmi plâng Și-un dor adânc Aduc în mine. Palid și mut, Prin vis ascult Cum

Când se arată la linie La capătul sărbătorii și-al tristeții Lacul rece al liniștii Și înalții munți ai morții – Cine așteaptă la hotar? Mari taine ce-adânci vă ascundeți! Granița a două

Pe-un drum obscur, de lume ocolit, De îngerii malefici bântuit, Pe unde Idolonul numit Noapte, Pe-un negru tron, domnește peste toate, Ajuns-am, îndurând destule, Din ultima, palida

Este un nonsens spune rațiunea Este ceea ce este spune iubirea E o nenorocire spune chibzuința Nu este nimic decât durere spune teama Este fără perspective spune priceperea Este ceea ce

Peste crestele-nalte, Liniște deplină. Prin crengi străbate Un vânt ce s-alină Ca un murmur blând. În codru glasul păsărilor tace; Așteaptă în pace: Odihni-vei și tu în curând.

Mulți ani, foarte mulți, de atunci au trecut; Într-un regat, pe țărmul mării azurii, Trăia o fată pe care-o veți fi cunoscut, Pe numele său Annabel Lee; Și trăia acea fată doar

Soarele acoperă pământul cu beteală aurie. Nici o adiere... Susură apa pârâului. Somn. Arșița și-a-ntins arípile peste toată făptura. Zarea

Rătăcind printre oameni și lucruri pe lângă ziduri înalte și câmpuri pustii, m-am întâlnit într-o zi, la o răscruce de drumuri, cu mine însumi. Ce