Paul Bogdan

Fiecare privire de-a ta naște fluturi, albi și negri. Unii sunt vioi și-i călăresc toate fericirile noastre, ceilalți sunt moi, posaci în neîmpliniri scufundaci. Eu nu fac nimic.

Potecă, te pierzi în frunza roșie. Scufundându-mi piciorul în carnea ta nouă, mi-l pierd și pe el în sângerarea ne-vie, zgribulită, foșnită, pudrată de brumă, cristale de rouă. Te pipăi,

Durerea nu există, se întâmplă doar o iluzie ce mă mușcă acut de partea mea stângă. Partea mea stângă nu există, se petrece doar un trup, meteoric. 09.04.2003

Am vrut să scriu astăzi o poezie despre decembrie 1989, despre lumânare și despre cei cu nu mai aud leru-i ler. Nu am reușit. Asemenea tristețe nu am mai simțit de atunci. Poate puteți voi, măcar

-Bă Gică, nu-mi placi! Zău de-mi placi. Ce are ăsta cu mine? Nici măcar nu mă cheamă Gică. Mă plimb și eu ca tot omul după o zi de muncă. Mă tot prăfuiesc pe ghete de vreo două ore prin Obor. Am

Suntem la ora de echilibristică. Iubito, vezi unde pui piciorul și cum miști din glezne, grumazul sârmei se curbează lesne. Este de fapt un ombilic, știi tu, cel de care ne atârnăm de

Oamenii ca noi se iubesc alambicat. Eu, un bărbat magician și tu o abură în retortă sau invers, tu, o sculptoriță vișinie și eu o marmură roșie. Sau, și mai complicat, când amândoi

- Tu ce aștepți? - Ce să aștept domn Gică, ca și matale, stau la rând aicea, poate-poate ne-or da chenzina. - Bine mă Alupei dar eu m-am oprit că te-am văzut pe stând aici, singur, în fața

Ești doar tu așa cum mă așteptam să fii încă înainte de începuturile mele de zi, de când nu eram, de când nu mă povesteam. Îmi sunt cunoscute cuvântul, carnea și gustul tău; m-au

Soarele ăsta își face de cap. De cum și-a scos prima rază de după muntele din față, a început să te pipăie începând de la glezne. Te încălzește și luminează palmă cu palmă. Și tu, ca o frumoasă ce

Fiecare petală un sărut umezit de ploaia primăverii, Fiecare floare o mângâiere în ochiu-mi posac, Prospețime jilavă, îmbătătoare în lumina serii Când înmugurești cu astre, floare de

Îngerul meu are o rană de săgeată, plânge, din el nu-mi curg pe frunte picături de sânge ci sfâșierea minutei mele de viață și așa scurtă și așa ață. Mă rog. Prin ceruri îmi plimb

Te mai pot vedea levitând Pe roșul fond al pleoapelor mele închise, Și rând după rând după rând, Fioru-mi renaște în treze-palpabile vise. Proiecții de geamăt cuminte Încă-mi atârnă cercel

Bărbatul îi pune mereu stavilă, piedică, bariere... sau inventează tu cuvântul, împotriva a ceea ce înseamnă a fi femeie. Noi, bărbații, avem altă aritmetică. Matematica noastră

Ce poate fi mai plăcut decât o cameră supra încălzită? Vin de afară, unde toată ziua am strâns în plămâni praful fierbinte al capitalei, plonjez sub picăturile călii ale dușului, ies cu senzația că

Îmi atârnă cumva partea stângă a sufletului, e grea, penele ei cândva aburii se desprind cu strigare plăpândă de ea. Un înger fără straie mă simt înlăuntru, agățat de lumină cu

Te rog ca atunci când pășești pe mine să te descalți, nu pentru că aș fi un templu sau cine știe ce sfințenie aș ascunde, integru, în ghiocul pumnilor strânși fluierătoare la gură. E

- ora 15 - Muzeul Literaturii Române - Lansare de carte: - Nora Iuga - Fetița cu o mie de riduri, Cartea Românească, 2005 - Elena Vlădăreanu - Europa, zece cântece funebre, Cartea Românească, 2005 -

Vulturii, înainte de a se fi numit astfel, aveau aripi lungi și erau albaștri. Oțelii. Erau mândri și acest lucru le scăpăra prin ochi în tot cerul pe care ele, acele făpturi zburătoare, îl credeau