Poezie
Potecă
1 min lectură·
Mediu
Potecă,
te pierzi în frunza roșie.
Scufundându-mi piciorul în carnea ta nouă,
mi-l pierd și pe el în sângerarea ne-vie,
zgribulită,
foșnită,
pudrată de brumă,
cristale de rouă.
Te pipăi,
te adulmec cu nările albe.
Din mustăți până pe piept
îmi cresc țurțuri
și salbe
de toamnă înspre iarnă,
de nu mai cântă pasărea,
de mi-e frig,
de nu pot să mai strig,
de dârdâi,
de nu mai ai floare,
și acest simțământ potecă,
mă doare.
Nu-ți văd sfârșitul,
nu-ți văd de umblet roșu asfințitul,
nu-ți văd nimic,
că te pierzi în frunză ruginită,
te petreci pe sub pădure,
pe lângă ape moi,
pe lângă vremuri sure,
mă pierd pe tine ca pe unde,
călărindu-ți roșul spre niciunde,
când pe jos și când pe sus,
dus,
poate spre vreun apus.
Pan
17.09.2002
023.260
0
Imi placu poteca ta. Fie sa-i vezi capatul cat mai tarziu.