1989

un nume,Palea Petrica,care de atunci si-a pierdut substanta,la propriu...si inca cineva al carui chip il pot deslusi insa numele l-am uitat...
nu stiam aproape nimic dar credeam ca stim totul...mai era si o teama teribila cu care dupa cateva ore invatai sa traiesti...
Pane Wolodyjovski,nu pot sa-ti respect dorinta!

1989 este un fel de 666 al poeziei. Putem rămâne muți. Putem răcni.
Nu putem vorbi. Nici scrie poezii.

Povestea, am vrut sa o scriu si eu de la inceput in versuri sau nu, dar n-am putut pentru ca zilele acelea au fost zile din viata mea si a multora, mi-am pierdut un prieten in revolutie, multi au pierdut pe cineva, problema mea este ca acel prieten cand a cazut lovit de glont a cazut pe mine, iar eu l-am impins cu picioarele si am fugit, am fost prea las, puteam sa-l iau in brate, sa-l conduc dincolo in taramul celalat, e vina lor ca a murit si e vina mea ca nu am fost langa el pana la capat.L-am privit de departe si parca sufletul lui calatorea prin mine in drum spre univers, lasand o urma ca sa-mi aduc aminte, ca un certificat de las...
In Timisoara de atunci nu mai este sarbatoare Craciunul, iarna e un anotimp al tristetii, decembrie este luna in care plangem mortii.
Vreau sa va povestesc un singur fapt de atunci, oamenii au pus in fruntea coloanei de manifestanti, un grup de copii, imbracati in alb cu lumanari si crengute de brad in maini, tinte vii...
Nici macar asta nu i-a oprit.
Alt fapt a fost atunci cand oamenii(printre care eram si eu) au batut in poarta catedralei sub gloantele care ricosau din toate partile, portile nu s-au deschis atunci...
Pane eu nu il condamn pe Dumnezeu, eu spun despre omul care imbraca haina lui...
Toata viata mea am sa traiesc cu acele clipe, au fost ieri...
Stiu ca Dumnezeu i-a luat pe martiri si i-a facut ingeri pentru ca au murit pentru oameni in numele lui.
\"Tatal nostru\" a fost arma cu care au luptat timisorenii, toti cei care au fost pe strazi atunci sunt eroi.
Acum ti-am scris ce simt...