Andrei Horia Gheorghiu

anumiți oameni mor mai adânc limbaj subtil, însemne scrijelite în memoria copacilor din țările reci portocale și miros a copilărie anumiți oameni mor mai des liniște ascuțită, perfidă,

anumite tăceri sunt mai grele decât aerul se aștern implacabil peste gânduri îți străbat oasele, îți sparg timpanele anumite tăceri sunt mai rotunde decât pământul le duci sus, până aproape de „te

părea un om obișnuit nu s-ar fi remarcat prin nimic dacă n-ar fi fost privirea aceea pătrunzătoare o armă veritabilă — arunca, drept săgeți, semne de întrebare te-ai fi așteptat să nu

mai mult decât oricând, îmi doresc să nu curg în cuvinte să îți transmit ce simt și ce gândesc firesc să nu te pot minți nici de-aș putea să vreau ceva adânc îmi spune că nu pot că știi ce-ți spun

singur între lumi paralele învelindu-se una pe alta într-un joc surd fără atingeri, fără soare îmi caut latura întunecată singur între ziduri (ce ușor le ridic, ce greu le dărâmi) urăsc gustul

probabil derivata gurii de canal e cerul cărămidă suspendată între firesc și nepăsare pe care construim, sporadic, speranțe de parcă, lepădați de simțuri, am prinde lumea de margine și,

de parcă aș fi ascuns soarele în buzunar și tu te-ai fi cuibărit, ca un prunc, într-o lumină primordială pe care o desenam lipsă a întunericului de parcă m-aș fi trezit dimineața cu viața

unde se copseseră de ceva vreme nucile și ciuguleau rotindu-și ochii murdăriți pe un ecran sau poate prin stomacul pământului începeau apoi să zboare cu rândul acum vreau să dorm lăsați-mă să dorm

regret că nu-mi mai vine să borăsc când văd un câine împrăștiat pe asfalt precum dulceața pe pâine caldă regret că-n loc de gură am gaura-mpuțită a unei mese de snooker pe care cuvintele se

mă împrietenisem cu un pitic transparent (cred că era de cristal dar nu mă prea pricep) era vesel, atent și nu avea mamă îl suspectam de lipsă de sentimente îi spuneam tu nu ai sentimente dacă nu

despre mine se spune că sunt un om cu mâinile prea lungi probabil din pricina degetelor noduroaselor cu care scormonesc neobosit pământul căutându-mi rădăcinile

Este pentru prima oară când coperțile pe care le-am făcut pentru mai noii sau mai vechii celor de aici au fost strânse într-un loc (altul decât calculatorul personal). Aici. Nu fac coperți pe bani.

poate că ideile pot fi zidite în cuvinte dar, cel puțin în cazul meu, e greu să mă convingă cineva că se pot zidi idei. în cuvinte, în imagini, în cărămidă, în orice. poate că, mai degrabă, ai vrut

orizontul ascunde precum o pleoapă peste văz un șir nesfârșit de cortine în spate balast în față neverosimil de mic adevărul

o zi cu vânt, cu vorbe și fără gând prea mult o zi cu polițiști și-un kil\' de carte crud o zi de culoar unic și fără de culoare o zi cu nord, atlantic și-o românie tare (ca nuca-ntr-un perete

în timp ce îmi scot cuvintele în timp ce le privim strivite pe asfalt în timp ce preferăm sensurile unice în timp ce așteptăm rândul la viață privim înapoi nu o dată nu de două ori în timp

a fost odată ca niciodată căutam ziduri lumina crudă a dimineții la doi ochi distanță de tine iar tu iar tu doar tu uitată în altă parte amnezie absurdă pentru patru mâini, fără voce doi zece

el avea coloană și de deasupra orizontului predica nevoia de albastru între alb și negru două ape în înalt două înaintea ochilor el făcea lumi dăruia puncte de sprijin el număra

lumina cădea refuza să se oprească în noi trecea prin pavajul încins se înfigea în istorie lumina lăsa urme drepte în aerul oblic unii le ștergeau cu perii de sârmă un zgomot rotund poate prea

mi-ai bântuit atât prin suflet încât n-ai cum să mai găsești drum înapoi

Fumez amintiri tari. Fără. Chiștoacele le sting într-o urnă plină de viață. Grea. Cenușie. Vâscoasă. Și atât de prețioasă încât nu o pot vinde. Păstrez, pentru orice eventualitate, câteva

fac parte din generația cu degete lungi și ferestre spre nord lumina o plătesc la negru și nu știu să visez sunt tipicar îmi număr falangele de două ori pe zi mă tem de inconsistența