fondu’ clasei

de când mă știu alerg. în I-VIII am alergat între două școli. una normală și alta de muzică. da’ pe-atunci chiar aveam nevoie să alerg. dacă nu alergam n-aveam elan și dacă n-aveam elan nu puteam să sar pârleazul la metrou. nu că n-aș fi avut bani (deja vă aud: „vaaaai… n-a avut săracu…”). am avut, da? îmi dădea maică-mea bani de metrou pentru toată săptămâna. pur și simplu mi se părea stupid să-i bag în aparat dacă puteam să intru fără. era chiar tare să faci cucoanele alea să te-alerge printre coloane până venea trenul. mă știau ca pe-un cal breaz: ăla mic, cu vioara. tîrziu, printr-a IV-a, i-am zis maică-mii. nu-i venea să creadă. maică-mea a fost economist. nu c-ar fi murit sau ceva, da’ între timp s-a haiducit. stă prin munți, strânge, fierbe și mănâncă ierburi. haiducă, ce să mai… când i-am zis că săream pârleazul la metrou a făcut instantaneu un calcul cam câți bani am economisit eu în patru ani de mers aproape zilnic cu metroul. moment în care se schimbă la față și face: - păi și ce-ai făcut cu-atâția amar de bani? - ceeee? care bani, nene? da’ peștișoru meu nu mănâncă și el o prăjituuuură, nu bea un brifcoraș, ceva? nu i-am zis asta, evident. o cam băgasem pe mânecă și dădeam din colț în colț… așa că, de fapt, am răspuns sec: - mai bine te gândești că i-am dat la metrou. ce te costă? (știam că asta cu costatu’ prinde la ea)… ei, aș! am fost un bou. pentru că a urmat… urmarea. s-a restrâns bugetul, să nu rămână vreo gaură nefolosită la curea. sunt sigur că știți schema, că doar toți aveți șef. sau poate pe cineva care nu-i șef, e subaltern da’-și permite o șefie mai mică, personală, cu voi. revenind la buget, s-a redus, s-a restrâns și numa’ bine ce ne cere to’ar’șa învățătoare bani de fondu’ clasei. la care maică-mea face: - nu-ți dau. calmă fata. am lăsat-o o zi, două, nouă. i-am zis: - haide mă, mamă, că sunt printre ultimii care n-am dus fondu’ clasei. - școala, în societatea noastră multilateral dezvoltată, este gratuită. așa că să mă scutească! eh, cum să-i spui așa ceva lu’ to’ar’șa? vă spun eu cum: la telefon. a sunat-o maică-mea. cu mine a fost suavă. p-aia a făcut-o cu ou și cu oțet i-a enumerat toate dățile când venisem cu hainele rupte de la școală (de parcă era vina ăleia că eu stăteam la frunza după ore. sau în timpul lor…). to’ar’șa s-a ofuscat și a zis că așa ceva e inadmisibil. bun argument, ce să zic… adevărul e că, dacă am învățat ceva de la maică-mea, a fost să fiu liber. și să gândesc. nu neapărat liber. pe vremea aia era o schemă dacă gândeai și-atât. ideea era să zic ce-aveam de zis acolo și atunci. și când m-a întrebat to’ar’șa în clasă, ca să mă facă de rahat în fața celorlalți: - și cum facem, musiu gheorghiu? - păi cum să facem, to’ar’șa? să ies la produs? scandal. cum îmi permit să vorbesc așa cu ea? n-am înțeles la momentul respectiv ce a deranjat-o. era o expresie uzuală, mai ales la oamenii mari. cred că și pe to’ar’șa o auzisem spunând-o. cred însă că m-am abținut și nu i-am zis… nu-mi amintesc să fi făcut fomeia apoplexie. nu că aș fi mare specialist în apoplexii sau ceva… până la urmă mi-a dat maică-mea banii, și mi-a zis: - vezi că e ultima dată când îți dau bani pentru școală! asta în condițiile în care nu ne puteam plânge. nu mai mult decât alții, oricum. adică n-am ratat o tabără toată școala, ce să zic, aveam veșnic o gheară-n ciorbă. sau măcar un gâtlej, ceva. o duceam bine, ce să mai… dar asta era o chestiune de principiu. și s-a ținut de cuvânt. nu mi-a mai dat un șfanț toată școala. am continuat să alerg. am dat, la propriu, din colț în colț. de stradă de data asta… aveam un coleg de clasă al cărui tată era mai mereu plecat prin siria. îi aducea pungi de turbo și-ăsta se săturase de ele. ce zic aici? ne săturasem toți de turbo. la care-mi vine mie ideea… ce-ar fi dacă le vindem? era 5 lei bucata la țigănci, așa că am zis să le dăm cu 2. jumate mie, că le vindeam, jumate lui, că erau ale lui. deci m-am dus la colț și m-am pus lângă țigancă. se uita aia la mine nu înțelegea ce fac acolo. când m-a văzut cu buzunarele pline de gumă m-a întrebat în gura mare, de se uita toată strada la noi (de fapt, la mine – că ea făcea parte din peisaj, eu eram atracția): - ce faci, vericule? vii aici să-mi strici ploile? la asta chiar nu mă așteptam. m-a încurcat cu ploile. mă gândisem la tot felu’ de replici cum să-i răspund sau ce să țip în gura mare, da’ când m-a luat cu starea vremii m-a blocat. cum vine asta să strici ploi, mai ales când e senin afară? da’ nu m-am lăsat. i-am povestit de maică-mea, de fondu’ clasei, că râd colegii de mine. s-a mai înmuiat fomeia da’ tot nu era sigură că nu fac mișto de ea. - păi bine, bine, da’ dacă te las pe tine eu ce fac? plec acas’? că mă snopește țâganu’ dacă nu duc nimic la puradei diseară! - ah, nuuu… – zic – le dau repede că le dau mai ieftin. atât mi-a trebuit. i-au ieșit ochii din cap, să i se facă rău ș-alta nu. m-a spurcat, m-a blestemat. până la urmă avea, fomeia, dreptate. îi stricam piața. - și cu cât vreai mă, să le dai, auzi? mi-era târșă să-i zic cu 2 lei, că sigur îmi sărea iar la beregată. - cu 3 – 4 lei… – zic așa, nesigur și gata să mă feresc, dacă era ceva… – nu știu cu cât, că nu m-am gândit. - dacă le lași cu „două la cinci lei” ți le iau io pe toate. și să nu te mai prind p-aci că-ți rup picioarele, ai auzit? auzisem, cum să n-aud, mai ales că știam că țâganii-s experți la rupt picioare de copii, că se-antrenau pe-ai lor. nici nu i-am mai zis lu’ virgil. oricum ăsta era siderat când m-a văzut cu banii. fondu’ clasei era 38 de lei. într-o săptămână vândusem 5 pungi de câte o sută de turbo. mă știam cu toate țâgăncile de la toate colțurile din cartier. ultima pungă am dat-o la 3 lei bucata, că m-am târguit. aveam bani să zugrăvesc toată școala. i-am povestit maică-mii abia peste vreo 2 ani, când s-a găsit să-și amintească: - ai văzut, dragă, că n-au mai zis ăștia de la școală nimic? - păi n-au zis, că le-am dus banii. - pai de unde? m-ai furat? - nu te-am furat… uite-așa și-așa. precaut, ce-i drept. mi-era că iar pic prost. da’ de unde? - bravos, musiu! bine că te-ai mai destupat și tu, că prea erai tolomac!