Punctul pe i

Că limba română nu e o limbă atât de fonetică pe cât ne lăudăm noi, este un lucru știut.
Dovadă stau grupurile de litere ce, ci, ge, gi, diftongii și triftongii, cratimele...
Știați că limbile slave au o consoană cu pronunția \"ci\" ? Ei bine, în română a trebuit să inventăm un grup de litere și încă, destul de inconsecvent - înainte de u și o \"ci\" (ciutură, cioban), înainte de a \"ce\" (ceas, geam). Străinii nu-și pot imagina așa ceva, drept care, pentru a-ți dovedi că au auzit de România, îți zâmbesc cu toată gura: Haghi !
Cei care scriu poezie clasică au dese contraziceri cu privire la metrică, din cauza despărțirii în silabe: oare în ziar, pian, viață, avem diftong sau hiat ? Și nu e vorba de persoane inculte. Ce pretenție putem avea de la un străin ?
Utilizarea corectă a cratimelor e un lucru pe care nu-l deprinzi decât după ani de lectură. Apare și problema cuvintelor compuse - se scrie de asemenea sau deasemenea ? De mult sau demult ? Nici un sau niciun ? O dată sau odată ? Aici Academia ne mai \"ajută\" câte-o-dată, făcând schimbări inexplicabile.

Dar nu ăsta este scopul textului de față. Am observat că mulți colegi de site au probleme cu numărul de i-uri. Exemplul tipic este Genuneanu, stabilit demult în America, motiv pentru care punea unul sau doi de i după ureche. Adică așa cum ar trebui făcut într-o limbă fonetică. Dar cum limba română nu prea e o limbă fonetică, Genuneanu a plătit cu nivelul și, în cele din urmă, cu plecarea de pe site.
Așa încât m-am hotărât să fac o prezentare a cazurilor în care se pune un anumit număr de i-uri. Menționez că această clasificare nu este luată dintr-un tratat, ci este alcătuită din experiența proprie. Așa că e posibil să fie incompletă sau chiar eronată.

A.Terminația substantivelor

A.1. i scurt - lupi. Aici trebuie făcută mențiunea că limbile slave au un semn pentru i scurt, diferit de cel pentru i normal. I scurt nu poate forma o silabă. Spuneți, cum ar putea un străin să știe să citească lupi într-o singură silabă și nu în două ? De unde să știe că azi are o silabă, dar azil are două ?

A.2. i normal - maeștri. La modul general, e vorba de substantive polisilabice, nearticulate, în care accentul este pus pe una din silabele precedente.

A.3. i lung - aici sunt două cazuri:
A.3.1 maeștrii - substantivele de la punctul A.2, articulate
A.3.2 copii, fii - substantive nearticulate, în care accentul cade pe ultima silabă; al doilea i are rolul de a arăta că nu e vorba de un i scurt; copi ar fi fost citit ca în lupi, într-o singură silabă. Vedeți ce multe ar fi clarificat un semn special - i scurt ? Oarecum inexplicabil este dublul i din fii, poate doar pentru a indica o pronunție diferita de verbul a fi.

A.4. i foarte lung - copiii, fiii - o structură ciudată, unde al treilea i se datorează articolului hotărât. Cred că sunt foarte puține limbi în lume care au trei vocale identice.


B. Terminația adjectivelor

Analiza e similară cu a substantivelor.
B.1. i scurt - mari. I-ul nu formează o silabă de unul singur.

B.2. i normal - negri. E vorba de adjective polisilabice, în care accentul cade pe o silabă precedentă.

B.3. i lung - sunt aceleași două cazuri:
B.3.1. cele de la punctul B.2, articulate - negrii nori întunecă cerul.
B.3.2. adjective în care accentul cade pe ultima silabă - liliachii.

B.4. i foarte lung. Teoretic, sunt cele de la punctul B.3.2, articulate. Dar presupun că sunt foarte rar folosite.


C. Terminația verbelor

Aici încurcăturile apar la verbele terminate în i - a ști, a fi, a ocoli...

C.1. i normal. Toată lumea știe că la infinitiv, a ști se scrie cu un singur i. Dar ce nu se știe este că același infinitiv este folosit și în alte moduri - indicativ viitor voi ști, condițional optativ aș ști. Un caz particular este a fi, care este folosit ca verb auxiliar în construcții la timpul trecut - voi fi știut, aș fi știut, să fi știut...

C.2. i lung. Cazul tipic -tu știi- este la modul indicativ prezent, persoana a doua singular. Dar tot la persoana a doua singular mai este folosit și la conjunctiv să știi, imperativ fii bărbat!... În plus mai există și perfectul simplu, persoana a-ntâia singular eu ocolii.


D. Interiorul cuvintelor

Aici nu cred că e ceva de explicat. Poate doar că, în toate cazurile de i lung (viitor, știind...), cei doi i apar în silabe diferite.


Cu speranța că n-am jignit pe nimeni, ba chiar că am fost un pic de ajutor, închei cu urarea de \"Fii cât mai inspirat și vei ajunge printre maeștri!\"