scriu

poate că ideile pot fi zidite în cuvinte dar, cel puțin în cazul meu, e greu să mă convingă cineva că se pot zidi idei. în cuvinte, în imagini, în cărămidă, în orice. poate că, mai degrabă, ai vrut să spui că poți ridica ziduri în jurul tău folosind cuvinte. dar, te întreb... la ce bun să construiești ziduri din cuvinte? când le poți construi dintr-un gest. dintr-o privire. cu doar un gând... îmi amintesc o discuție în contradictoriu, demult, într-un bar, cu un tip mai în vârstă ca mine. cu multișor. eram amândoi ușor machiți și aveam un auditoriu pe măsură. măsură dată, să zicem, de avansul lor față de restul celor din bar. măsurat nu în pahare, ci în polonice. polonice de praf inhalat. praf de bibliotecă. discuția era despre... cuvinte, evident. eu susțineam inutilitatea lor iar domnul respectabil combătea. din ce în ce mai vehement. nici unul nu știa despre celălalt cine este, ce formație are la bază sau cu ce se ocupă. printre cele mai puternice argumente aduse de tip a fost \"poezia\". i-am răspuns, după o vreme, că poezia nu stă în cuvinte. am fost tentat inițial să spun că stă-n idei. poate am și spus-o. oricum, am ajuns la concluzia că poezia nu este nimic altceva decât o stare. ceea ce numim convențional \"poezie\" este, de fapt, un sentiment pus în cuvinte. sau în sunete, sau în imagini. alteori în gesturi. poetul trimite poezie consumatorului (poate dependentului) de poezie. măsura în care reușește poate fi numită, banal, congruent, calitate a poeziei. pornind de la afirmația de bun simț că omul, ca specie, are capacitatea comunicării telepatice, m-am întrebat de ce n-a cultivat-o. de ce nu transmitem idei? sau stări? de ce ne putem minți? oare nu cuvintele sunt de vină? nu ne limitează? cum ar fi arătat omenirea dacă am fi fost telepatici? în mod evident, am fost foarte încântat de întorsătura discuției și nu cred că eram singurul. dar, în mod cert, el nu era încântat. era furios de-a dreptul. apoi s-a ridicat și a plecat. mi-am întrebat comesenii dacă am fost deplasat. mi s-a răspuns sec că era prof la litere. respectat. credea în ce făcea. nu se supărase pentru că nu îmi dădea dreptate. ci pentru că îmi dădea. nu scriu ca să impresionez. nici măcar pe mine. scriu pentru că sunt convins că omul se schimbă în permanență. și că ce scriu și gândesc astăzi nu voi putea scrie sau gândi mâine. scriu pentru mine. tot ce am scris este strâns legat de ce mi se întâmpla la momentul respectiv. e un jurnal criptat, dacă vrei, al cărui cod îl știu doar eu și, uneori, cei care mă însoțeau la momentul respectiv. scriu ca să mă recitesc peste ani, să privesc în mine și să pun degetul pe schimbare. scriu pentru că nu sunt telepat și pentru că, dacă aș fi, mi-ar fi greu să comunic cu mine peste ani. scriu ca să mă cunosc. ca să mă aflu. ca să mă aflu în treabă, dacă vrei.