Norii

Vulturii, înainte de a se fi numit astfel, aveau aripi lungi și erau albaștri. Oțelii. Erau mândri și acest lucru le scăpăra prin ochi în tot cerul pe care ele, acele făpturi zburătoare, îl credeau doar al lor. Nici o viețuitoare nu se încumeta să-și fluture aripa, să cutreiere prin albastru cu făptura lor. Toate stăteau pitite la pământ și locuiau în scorburi precum bursucul morocănos sau hârciogul. Pentru că vulturii, înainte de a se numi astfel stăpâneau albastrul cerului. Astea se întâmplau cu mult timp în urmă, în vremurile când norii trăiau în cete, ascunși printre munți și aveau carnea albă. Ca un stol de zâmbete, ei se ridicau cu putere în înalturi, rupeau guri mici-mici de aer și, râzând de neputința și încetineala acelor zburătoare cu aripi lungi, se prăbușeau prin prăpăstii și văi ascunse. Plecau la vânătoare de ceruri și își adulmecau pesemne vânatul. În tot acest timp, încrâncenarea înaripatelor albastre făcea ca cerurile să se cutremure. Valuri, valuri de cer, stârnite de aripile lor, măturau pământurile și duceau multe ființe la pieire. Numai că norii cei veseli își continuau jocul fără a le păsa de înnegrirea sufletelor înaripate și de mândria lor rănită. Văzând aceasta, zburătoarele albastre, jurară moartea norilor și, astfel hotărât, s-au pus pe prigoană. Mult vaiet s-a auzit peste lume, sângele alb al norilor umplea mările lumii. Bătrâni și copii, femei și bărbați, mame și tați, toți, toți mureau de potopul stârnit de către zburătoarele albastre. Þipătul lor a ajuns într-un târziu la Tatăl-tuturor-lucrurilor și acesta, încrutându-și sprânceana a trimis pe îngerul său cel mai apropiat pentru a vedea de unde atâta bocet și jale. Și-a întins aripile îngerul, aurii erau, și aurie îi era pleata, și foc avea în priviri. Iubirea și puterea stăpânului său i se vărsau din gura frumoasă ca un râu de lavă cu miros de narcise. S-a învârtit, s-a învârtit de s-au tulburat cerurile și s-au cutremurat adâncurile lui. Căuta fapta și făptașul. Dar, precum zbura el în putere și slavă, zburătorii l-au crezut nor. L-au încolțit cu viclenie și l-au răpus. Cerurile au urlat și mii, mii de aripi de îngeri au cântat pe pământ ca o ploaie de stele. Foc. Foc! Tatăl-tuturor-lucrurilor s-a ridicat din cerul său și cerul s-a surpat fără el astupând totul în măruntaiele sale. Și a blestemat el pe acei zburători albaștri ca să li se înnegrească aripa, să le crească cioc și gheare și ochi ca de sticlă și le-a luat albastrul cerului de sub puterea lor. A blestemat și norii căci din suferința lor i s-a pierdut îngerul cel drag. Le-a dat trup ca de fum și le-a risipit stolurile și cetele. Iar trupul îngerului căzut la pământ l-a făcut în munte înalt, asta ca să nu cunoască pântecul găunos al pământului și să fie cu fruntea aproape de el, ca să-l mângâie pe creștet. Și, de atunci, prin prăpăstiile muntelui, norii, cu trupurile ca de fum, rătăcesc unii după alții, urcă și coboară căutându-se, schimbându-și forma, plângând câteodată și câteodată urlând încă de durere, un urlet alb. Iar zburătoarele albastre se numesc acum vulturi și se hrănesc cu hoituri culese din țărână, își fac cuib pe fruntea muntelui și, când își aduc aminte de cele trăite, se năpustesc asupra norilor. Pan 16.07.2003