Ottilia Ardeleanu

când cădea seara ca o buză supărată ne adunam în ulița retezată de livada de pruni la cina cea de taină stăteam până se închina de culcare satul părea un coș cu pâini

o boare îndrăzneață mă ia cu asalt nu mă lupt cu un asemenea dușman cad prizonieră dar nu-mi pasă din moment ce în curtea mea înflorește un fel de pene zburlite într-un arbore de

la început vor vrea să știe cum o duci, în ce condiții trăiești, câți copii ai, ce școli ai făcut, meseria și unde lucrezi. nivelul de fericire. identitatea ta contează pentru ei. ți se pare bizar.

mă descuamez cum aș înlătura atâtea promisiuni netrăite zile când am fugit din mine în căutarea unui loc aprins de soare iluzii cinemateca iubirii mă vizionez sunt protagonista unei vieți

(in memoriam Octavian Dumitru Unc) stăteam așa cu picioarele atârnate deodată m-a cuprins o tristețe soră cu moartea și mi-a venit din senin să plâng am plâns până când stelele s-au dus la

de mult soarele n-a mai ieșit la tăiat copaci scânteile ajung sus-sus noaptea sfârâie de greieri dintr-o iubire mă tem să-ți dezleg brațele din verdele acestui gând ai putea să faci cuib păsării

azi inima mi s-a deschis către oameni pentru prima oară s-au interesat de mine m-au atins ușor înmuindu-și degetele în sângele meu și m-au scris cu un fel de lumină au pirogravat un

mi-aș fi luat o haină de piele de la o vreme în oraș se deschid târguri și case de pariuri peste tot aruncăm bani mi-am zis nu-mi trebuie din moment ce o am pe cea naturală am pus

viața este o cameră de fotografiat grea te mândrești la început o cari o montezi în locurile cele mai verzi surprinzi păsări și arbori și liniștea tot mai mult ești doar tu și ceea ce e lăsat

în fiecare zi îmi răstignește cineva sufletul agățat de umbrele mâinilor mele țintuite în lemn de cireș o iau ca pe-o onoare fiindcă știu că va reînvia sunt un iisus primitiv din suflet nu

spăl și mă gândesc cum ne curățăm de noi de zilele tot mai puține viața e delegație o valiză care nu se golește niciodată de sentimente înghesuite între haine mereu pe ducă totdeauna

cum vin ele îmbrobodite adâncite în sine cu rochii lungi și busuioc în brațe și se închină la toți sfinții și pupă icoanele aprind lumânări și dau acatiste și pupă mâna preotului schimbă

corbul memoriei se așază pe brațul unui ciot de lemn aici e cartierul celor de mult uitați celor de mult plânși celor de mult însoțiți într-o lume de psalmi când păsările rotesc cerul acestora

jpegul mamii ei de viață am încercat să-i fac un zoom să ajung la cafeaua pe care o beam împreună dimineața la cuvintele care se amestecau buze îndulcite pe buzele cănilor la plimbările

în lumina zăpezii privesc viața o modalitate de a încerca simțurile un test în care intru așa cum intră cuvintele în hârtia întinsă sub mână ca pentru un act sexual neprotejat din care sigur vor

printre pietre încrustate monumental își trage sufletul citind pe sub degetele dăltuitorului cine ar vedea-o în contemplație ar crede că se pregătește pentru vreo lucrare

acest iunie și-a copt cireșele fecioarele le-au prins după urechi au râs gândind la un ales cel mai ales s-au îndulcit cu seva lor trădătoare buze în acest iunie moșii strămoșii părinții

Îmi propun să investesc în zâmbet. Chiar de azi. Să caut o gură de aer nici prea rotundă, nici prea largă, să-l așez chiar în față, peste două rânduri de fildeși strălucitori cu care poți cuceri pe

în podul casei îmi țineam copilăria să nu o găsească timpul nemilos o travesteam în voaluri de noapte neastâmpărată pe bolta țărănească sta lumea dintr-o privire nevinovată pe floarea o

nu sunt în apele mele am primit un telefon aseară m-a neliniștit am fumat mult dacă arunc o privire în scrumieră zac vreo zece mucuri fără chef de viață mi-am făcut un ceai am citit ceva