Ottilia Ardeleanu

în fiecare zi îmi răstignește cineva sufletul agățat de umbrele mâinilor mele țintuite în lemn de cireș o iau ca pe-o onoare fiindcă știu că va reînvia sunt un iisus primitiv din suflet nu

spăl și mă gândesc cum ne curățăm de noi de zilele tot mai puține viața e delegație o valiză care nu se golește niciodată de sentimente înghesuite între haine mereu pe ducă totdeauna

cum vin ele îmbrobodite adâncite în sine cu rochii lungi și busuioc în brațe și se închină la toți sfinții și pupă icoanele aprind lumânări și dau acatiste și pupă mâna preotului schimbă

corbul memoriei se așază pe brațul unui ciot de lemn aici e cartierul celor de mult uitați celor de mult plânși celor de mult însoțiți într-o lume de psalmi când păsările rotesc cerul acestora

jpegul mamii ei de viață am încercat să-i fac un zoom să ajung la cafeaua pe care o beam împreună dimineața la cuvintele care se amestecau buze îndulcite pe buzele cănilor la plimbările

în lumina zăpezii privesc viața o modalitate de a încerca simțurile un test în care intru așa cum intră cuvintele în hârtia întinsă sub mână ca pentru un act sexual neprotejat din care sigur vor

printre pietre încrustate monumental își trage sufletul citind pe sub degetele dăltuitorului cine ar vedea-o în contemplație ar crede că se pregătește pentru vreo lucrare

acest iunie și-a copt cireșele fecioarele le-au prins după urechi au râs gândind la un ales cel mai ales s-au îndulcit cu seva lor trădătoare buze în acest iunie moșii strămoșii părinții

Îmi propun să investesc în zâmbet. Chiar de azi. Să caut o gură de aer nici prea rotundă, nici prea largă, să-l așez chiar în față, peste două rânduri de fildeși strălucitori cu care poți cuceri pe

în podul casei îmi țineam copilăria să nu o găsească timpul nemilos o travesteam în voaluri de noapte neastâmpărată pe bolta țărănească sta lumea dintr-o privire nevinovată pe floarea o

nu sunt în apele mele am primit un telefon aseară m-a neliniștit am fumat mult dacă arunc o privire în scrumieră zac vreo zece mucuri fără chef de viață mi-am făcut un ceai am citit ceva

dacă tăcerea se învrednicește să ne ocupe timpul dacă nimic nu ni se mai întâmplă și asta ne este foarte la îndemână dacă între noi adevărul a devenit de mult iresponsabil și nu mai merită să-l

îmi vine să mă las cheală să fiu soră cu viața mea de o săptămână am pus câterva kilograme de poezie pe mine ocolesc oglinda și televizorul unde se vehiculează același motiv de izolare m-am izolat

ce mai faci mor în fiecare zi câte puțin a intrat singurătatea în oase își sapă cavou aiurea asta trăiește cât istoria istorie suntem noi iubirea s-a gârbovit stă pe bancă la soarele

toți bărbații rezistă în fumurile ei în emanațiile de ce-i poate pielea devin colerici ori sangvinici când începe să facă striptis toți sunt cu ochii pe ea pe sânii ei plini pe ochii ei

dacă m-ai întreba cât de mult te iubesc aș răspunde franc atât cât îmi permiți platonic demonic piperat sofisticat bourbonic hialuronic cu elongație și dizertație draconic oximoronic cu

cât de haină să fii inimă să te hrănesc cu sângele meu și să-mi refuzi orice intervenție de a te face mai bună decât ești lasă mâinile astea curate să deschidă o ușă măcar acolo unde iubirea e

ea nu e urâtă trupul în care intră aruncându-i sufletul în stradă ca și când nu și-ar fi plătit datoriile torturându-l luându-i vlaga ori o mână un picior văzul auzul mințile și inima

colegă dragă de bancă ne leagă amintirile de oamenii aceia care ne-au făcut mai buni decât ei mai drepți suntem acum dați lumii cu întrebările ei nevalorificate aerul acesta greu de

cât lasă tălpile din ceea ce ești ai numărat de câte ori te replici pe drumul acesta viața poate fi beton prima carte pe care o scrii despre tine asfaltul o reproducere fidelă a destinului un fel

soarele ăsta din fereastra lui iunie aruncă lemne în sobă duduie ca o vatră încinsă în buricul lumii vâlvătaia se instalează în mine toți îmi spun că sunt portocalie și se învârtesc în