Ottilia Ardeleanu

Camelia Florescu este înainte de toate poeta cântecelor sale. În volumul Nu-s o fată ca oricare, prefațat de criticul Alex Ștefănescu și prevăzut pe coperta IV cu impresiile de lectură ale poetului

dacă într-o zi nu voi mai fi să mă citiți cu voce tare să mă dați din gură în gură drept adevăr să gesticulați ca și cum v-aș vedea și m-ați surprinde cu tenacitatea voastră să puneți inimă în

tot una cu gât scurt picioare lungi șolduri pline aș vreau să fiu să am etichetă de firmă m-ai vizita în fiecare dimineață fără să-ți dezlipești buzele ca la un concurs în care marele

colegii mă copiau la școală dădeau lupte în direct cu pumni cretă și bureți ca să stea în jurul meu pe la teze mai tîrziu băieții se duelau pentru acceptarea invitației la

spaimele trec prin mine ca salvarea șuierând prin inimile fiecărei case cu geamuri sau fără nu face diferențe doar ce e urgent durerea de aici de acolo mulată inestetic pe

despre ea știe marea despre atingere două umbrele de stuf aplecate spre înăuntru o barcă în larg cu oameni mirați bănuți aurii parcă aruncați spre noroc de unicul soare rotit de un

Pielea fusese bătută cu forţă. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea şi moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obişnuiţi cu pocniturile şi cu mirosul înţepător. Ştiau şi

Poate că m-am temut să nu se taie iubirea ca o maioneză. Totuși, am înaintat prin soarele ăsta tulburător de fierbinte până la cei dragi. Creierul a dat în clocot de nenumărate ori, încât am crezut

mă întreb ce vede vulturul prin ochiul lui drept îl silesc să-mi scoată cerul din ochi soarele norii cu aripi deschise larg să privească prin golul rămas cu ochiul lui iscoditor să-mi spună

ninge angelic psihedelic en croix s-așază mandalic pe inima mea astupă lumea vandalic ninge speranțe albe pe crânguri defige metafore-nfloresc pe la streșini de foi e-atât de curat în

Și Eva a purtat la vremea ei fel și fel de frunze ca să fie în trend. De la frunzulița de arțar cu despicături, la cea de mesteacăn, dințată, și până la cea de palmier cu trenă. Și-a ales frunza

ce mă fac cu iubirea asta pe care o gonesc dar ea se întoarce obedientă se uită în ochii mei cățeaua fix în ochii mei cred că a găsit înțelegerea se așază pe labele din spate și mi-adulmecă gândurile

îți ducem tăcerea neîncăpătoare în burta unei căruțe rămân copacii fără mâini drumurile fără picioare în urmă câteva ființe sub dărâmăturile unei pierderi încearcă să reziste tot restul se

bărbatul virtual are tot timpul un motor de căutare colindă lumea în viteză prin pagini ca pe autostrăzi deschise pe loc dacă vrea își ia un teren îi zice sait își ridică o bibliotecă și

ce obraznic vântul de toamnă val-vârtej mă ia pe după umeri îmi dă un ghiont nici nu se uită înapoi urmărit de frunze-țigănci iritate făcând un scandal asurzitor sperie o mână de păsări

toamna aceea s-a întins rece pe linoleum făceam dragoste ploaia bătea speriată la ușă râcâia cu unghii vineții nu aveam nicio pătură să-i dăm eram fierbinți ne frigeau buzele tăciuni ne ațâțam

dimineața orașul cu gene îngreunate miroase dinspre staule facem schimb de viață de interior cu viață de exterior crezând că ne vom împrospăta simțurile de fapt înghițim aer poluat aerul ne

prima dată când m-am plimbat prin lume cu torța în mâini am pârlit câțiva nori care cu obrăznicie strângeau frunți nu vedeam decât cerul pietruit de trecători dintr-o bucată eram pe

* seara este doar un gând neted pentru iubire chiar și soarele cedează în brațele nopții apoi câteva forme albe de hârtie se lasă trasate de cuvinte în ele ești tu și totul

se înalță o biserică prin ochi soarele pătrunde cu sfiala unui arhanghel îngenuncheat la altar mi se așază la picioare psalmi în adiere pe clape frunzișul e-atâta liniște pe umeri

locuiește-mă ca pe o țară devastată în care luptele se duc pentru supremație oamenii la negru pompează speranțe scot iluziile din rastel și trag unii în alții zădărnicește ruina umană