viața este un drum de dale prin care
firul de iarbă răzbate
călcat în picioare de mii de bocanci
atinge lumina cu cruzimea sevei sale
roua îi este plâns de bucurie în zori când
o ia de la
azi nu s-a mai ascuns
am găsit-o liniștită
cu tristețea aceea
ultimele patimi
i se văd în ochi
umede
nu are stare cum rabdă
mă uit ca la un tablou
renascentist
mă suportă așa
la noi în oraș toate femeile sunt preocupate să slăbească
își împrumută rețete schimbă dietele din trei în trei
luni aleargă pe malul mării cu pantofi ușori de la aceeași firmă
se îmbracă la fel
și totuși cineva mai caută femeia
calitativ
și totuși ea trăiește sclavagismul
modern
are spațiul ei cu oameni virtuali
cuvinte
și suflet național
concurează cu principiile iese mereu
pe
pe Diana n-o știu
am întâlnit-o în drum spre casă
se lăsa alene toamnă și oamenii îmi picau greu
intrasem pe-o alee scurtă printre clădiri mucezite
și câteva chichinețe unde se vând lucruri
nu
până acum nu mi-am dat seama că
fiecare coroniță de sfârșit de an
era un alt sfârșit de chin
mă mândream cu ea și
aproape că nu o lăsam de pe frunte
nici după ce se ofileau
apusul se cocoață în copaci
cu labele din față
de aici văd cum pârjolește cerul
fără frunze sistemul sangvin
ramificat genealogic
e prins de flăcări
arde în mine iubirea
o leoaică
azi sunt trup
paraschevă
de cuvinte
hârtie unsă
cu diacritice
urme de sfială
bunătate în pânză
de in
îngeri pe coaja
copacilor strigând
cerule
deschide
suntem noi
cei care
poezia era de făină
îți treceai degetele și
aluat creștea cât doi
obraji sănătoși
dospeai cea mai
rotundă filosofie
despre oameni
cu oameni
visam
în palmele cuvântului
pe vatră
aici îți e străin
ca mine rătăcitoarea
drumurile s-au desfăcut
din ombilic
origine a simțămintelor
deviată de sensuri
te bate pe umăr liliacul
tresari ațintind un gol nedumerit
înalți gând
odată un flutur alb princiar umbla
dintr-o fâlfâire în alta pe deasupra
corolelor deschise poetic amețit de
atâtea parfumuri pline de ispite
amușinând când în dreapta când
în stânga colorându-se
depărtarea îmi pare un imens pod de lemn
fiecare pune câte o șipcă și trece
uneori ne temem să privim în jos
toate neîmplinirile se clatină
avem rău de ele
trecem cu greu ne ținem de o sfoară
femeia aceasta ține loc de bună ziua
de un scaun la biserică
și de un surâs pașnic
își schimbă pălăria după anotimp
ba nu
după ziua din săptămână
și rujul la fel
ne știe pe toți ăștia cu
întins la orizont ca untul pe pâine
îmbibat de nori cât miezul de nucă rupt în jumătăți
pentru fiecare
peste câmpul cu pomi răzleți pe care trupele de păsări așteaptă de undeva un semnal
mâncat
fusărăm toți
ăl bătrân tata baba muma țața neica dădica văruica
ne urcarăm în căruța premenită
cu velințăle ăle mai frumoase
ne făcurăm loc printre panere
ca ouăle de Paști printre colaci
și
ploaie nu mai trage sforile
nu-ți mai căuta nurorile s-au dus după soare
fiecare cu sprinteneală vezi tu bați în turle și-n cruci și-n năluci
fii mai veselă că văduvă ești în furtuni citești ca-n
cum versul din urmă este cam șchiop
mai are și cuget de filantrop
și nu-i convine luat peste picior
ci periat tratat cu binișor
se-ntoarce voios într-un palimpsest
este un lucru pe care-l
amurg expus într-o galerie
în tăcerile lui nevoite
să-mi iasă în cale să coboare pânzele ochilor
până la nivelul înțelegerii
din joaca de-a fructele de mare
jar tânăr în pipe-inimi
iubirea
o
și nu mă mai bombardați cu
nu-mi place nu e pe gustul meu nu rimează sună ridicol am mai întâlnit asta e clișeu
eu când mă citesc nu mai pot după mine
am un timbru grozav și expresii originale
nici
i-au intrat filozofíi în cap
să-i spună cât de grozav
se-ncuie în chilia pentru care
multe vorbe a spus
mulți oameni au cedat
psihic
cerul de nori îmbufnați suferă
lumea suportă cum îi e
în fiecare zi mă duc acolo
de parcă aș avea nevoie să cumpăr pâine
foamea din mine macină în stomac
făina nedreptății
o casă cenușie nu știe decât să plângă
dinăuntrul ei
în camera
moartea stătea lângă mine
își făcea timp din viața ei
de unde să știu eu că mă păzește
să nu cad în fântână ca ai lu mitrache
ș-ăl mic ș-ăl mare
făceam poze pe prispa lor când eram de școală
că
se revoltă sângele
în bobocii de trandafiri
dau în clocot
iubirile unei toamne
pe la porți
vântul clatină lujere
de plăcere
boarea crește înăuntru
satisfăcute chimic celulele
în bucurie
stau prost cu memoria
în afară de cărți
nu mai știu
decât numele tău
***
am câteva toamne bune
în palmă
se exfoliază
toate atingerile
***
mă simt singură de oameni
nu și de Tine
când