Ottilia Ardeleanu

de un timp rostogolesc un bolovan tot mai îngroșat și imperfect îmi trece de umeri râsete și ghionturi sângele prin inimă rostogolesc sufletul meu înăuntru (2 aug. 2011)

între sine și oameni ai mei m-au ridicat cum au putut de mine se lovesc toate furtunile ca nemulțumirile lui taică-meu când se mai desprindea câte-o bucată și trebuia să o ia de la capăt cu

în buiestru își răsfiră coama de ceață câmpul tăiat de copacii din drum sângerează la orizont un sicriu pe roți plimbă chipuri de la unul la altul jetonul pus în joc la pariu încă

s-a adăpostit în mine toamna asta cu sânii de mere cândva le adunam în coșuri împletite surâsul lor îmi amintea de albăcazăpada copilăriei un fior amărui șerpuia printre vertebre din

un oraș de acoperișuri fără uși ferestre ziduri. table zbierând țigle deviante și policandre verzi ținându-se cu brațe noduroase să nu alunece. încă vieți ori ceva asemănător în derivă o

îți vorbesc prin inimă ea nu trădează deși aparatele spun altceva eu nu cu știința doar cu simțirea desenez grafice singurele amplitudini sunt când îmi ții mâna la căldura ființei

Unu. Poate fi singură(u)tăciosul, un fel de mascul(in) al singurătății, adică atunci când lumea este plină de ea, una, dar tu nu te vezi decât pe tine, unu(l), ceva nehotărât în numele lumii.

am deschis pagina la un capitol despre cum te poate durea poetic fiecare cuvânt este o rană pe adevărul acestei lumi pansată cu un soi de nesiguranță acolo unde îmi plimb degetele se

dimineața intră pe balcon ca o femeie nedorită cu pleoape grele de plânsul copacilor o muzică de pocnitori albe sperie diavolii noaptea cu ei în sân se ține de ziduri care fac ochi oare cine o

o cochilie de melc la marginea drumurilor care duc acolo unde se pierde tristețea oamenii din viața mea se plimbă în octave de la viață spre moarte ca în telegondole colorate arbitrar pe unul

se anunță cod galben de ninsori zic să ies aiurea pe străzi un câine de o culoare incertă merge în cerc nu ajunge nicăieri cum și timpul îndesat între patru pereți ai fi în stare să-l arunci la

să dăm timpul înapoi spune o bufniță rotindu-și ochii frunzele se apleacă spre vest iarba la fel și herghelia întoarce ropotul în țarc parcă și pământul se învârte invers nu nu gândiți

uneori am tot soiul de vise mă agit noaptea întreagă tot călătorind cu un tren vechi despre el îmi povestea bunicul câți soldați a cărat la război până ce nimeni nu a mai auzit de ei că o

huuu lit bătaia de joc a celor care au trecut cu privirea cu degetele arătătoare cu biciul satiric l-au ascultat din gura apostolilor de cuvinte au fost în stare să-i rupă hainele să-l

viața este un drum de dale prin care firul de iarbă răzbate călcat în picioare de mii de bocanci atinge lumina cu cruzimea sevei sale roua îi este plâns de bucurie în zori când o ia de la

azi nu s-a mai ascuns am găsit-o liniștită cu tristețea aceea ultimele patimi i se văd în ochi umede nu are stare cum rabdă mă uit ca la un tablou renascentist mă suportă așa

și totuși cineva mai caută femeia calitativ și totuși ea trăiește sclavagismul modern are spațiul ei cu oameni virtuali cuvinte și suflet național concurează cu principiile iese mereu pe

pe Diana n-o știu am întâlnit-o în drum spre casă se lăsa alene toamnă și oamenii îmi picau greu intrasem pe-o alee scurtă printre clădiri mucezite și câteva chichinețe unde se vând lucruri nu

până acum nu mi-am dat seama că fiecare coroniță de sfârșit de an era un alt sfârșit de chin mă mândream cu ea și aproape că nu o lăsam de pe frunte nici după ce se ofileau

apusul se cocoață în copaci cu labele din față de aici văd cum pârjolește cerul fără frunze sistemul sangvin ramificat genealogic e prins de flăcări arde în mine iubirea o leoaică

azi sunt trup paraschevă de cuvinte hârtie unsă cu diacritice urme de sfială bunătate în pânză de in îngeri pe coaja copacilor strigând cerule deschide suntem noi cei care