Ottilia Ardeleanu

viața este un drum de dale prin care firul de iarbă răzbate călcat în picioare de mii de bocanci atinge lumina cu cruzimea sevei sale roua îi este plâns de bucurie în zori când o ia de la

azi nu s-a mai ascuns am găsit-o liniștită cu tristețea aceea ultimele patimi i se văd în ochi umede nu are stare cum rabdă mă uit ca la un tablou renascentist mă suportă așa

și totuși cineva mai caută femeia calitativ și totuși ea trăiește sclavagismul modern are spațiul ei cu oameni virtuali cuvinte și suflet național concurează cu principiile iese mereu pe

pe Diana n-o știu am întâlnit-o în drum spre casă se lăsa alene toamnă și oamenii îmi picau greu intrasem pe-o alee scurtă printre clădiri mucezite și câteva chichinețe unde se vând lucruri nu

până acum nu mi-am dat seama că fiecare coroniță de sfârșit de an era un alt sfârșit de chin mă mândream cu ea și aproape că nu o lăsam de pe frunte nici după ce se ofileau

apusul se cocoață în copaci cu labele din față de aici văd cum pârjolește cerul fără frunze sistemul sangvin ramificat genealogic e prins de flăcări arde în mine iubirea o leoaică

azi sunt trup paraschevă de cuvinte hârtie unsă cu diacritice urme de sfială bunătate în pânză de in îngeri pe coaja copacilor strigând cerule deschide suntem noi cei care

poezia era de făină îți treceai degetele și aluat creștea cât doi obraji sănătoși dospeai cea mai rotundă filosofie despre oameni cu oameni visam în palmele cuvântului pe vatră

aici îți e străin ca mine rătăcitoarea drumurile s-au desfăcut din ombilic origine a simțămintelor deviată de sensuri te bate pe umăr liliacul tresari ațintind un gol nedumerit înalți gând

odată un flutur alb princiar umbla dintr-o fâlfâire în alta pe deasupra corolelor deschise poetic amețit de atâtea parfumuri pline de ispite amușinând când în dreapta când în stânga colorându-se

depărtarea îmi pare un imens pod de lemn fiecare pune câte o șipcă și trece uneori ne temem să privim în jos toate neîmplinirile se clatină avem rău de ele trecem cu greu ne ținem de o sfoară

ploaie nu mai trage sforile nu-ți mai căuta nurorile s-au dus după soare fiecare cu sprinteneală vezi tu bați în turle și-n cruci și-n năluci fii mai veselă că văduvă ești în furtuni citești ca-n

cum versul din urmă este cam șchiop mai are și cuget de filantrop și nu-i convine luat peste picior ci periat tratat cu binișor se-ntoarce voios într-un palimpsest este un lucru pe care-l

amurg expus într-o galerie în tăcerile lui nevoite să-mi iasă în cale să coboare pânzele ochilor până la nivelul înțelegerii din joaca de-a fructele de mare jar tânăr în pipe-inimi iubirea o

i-au intrat filozofíi în cap să-i spună cât de grozav se-ncuie în chilia pentru care multe vorbe a spus mulți oameni au cedat psihic cerul de nori îmbufnați suferă lumea suportă cum îi e

în fiecare zi mă duc acolo de parcă aș avea nevoie să cumpăr pâine foamea din mine macină în stomac făina nedreptății o casă cenușie nu știe decât să plângă dinăuntrul ei în camera

moartea stătea lângă mine își făcea timp din viața ei de unde să știu eu că mă păzește să nu cad în fântână ca ai lu mitrache ș-ăl mic ș-ăl mare făceam poze pe prispa lor când eram de școală că

se revoltă sângele în bobocii de trandafiri dau în clocot iubirile unei toamne pe la porți vântul clatină lujere de plăcere boarea crește înăuntru satisfăcute chimic celulele în bucurie

stau prost cu memoria în afară de cărți nu mai știu decât numele tău *** am câteva toamne bune în palmă se exfoliază toate atingerile *** mă simt singură de oameni nu și de Tine când