Nuta Craciun

nimic nu te mai poate răni nici lipsa de dragoste a bărbatului nici tristețea unui vers nici luna ești doar un angajat al timpului căutând alte chei de înțelepciune nu vei ști niciodată ce va

care trebuie traversat când se lasă noaptea din temnița beznei te privesc ochii păianjenilor ei și pendulul care îți înghite viața stingi înadins lumina pentru a păstra în secret amintirea

atârn de un singur cuvânt al tău undeva stă neclintită o zare senină în timp ce părul meu devine tot mai alb mă joc cu toate amintirile noastre fac din ele un ghem îl deșir în fiecare noapte

cea mai grea parte este să înveți să-ți folosesti din nou mâinile într-o îmbrățișare să nu ștergi zgârieturile de pe genunchii copilăriei firimiturile pe care le-ai lăsat pe drum să-ți arate

pășesc peste abis lăsându-mă pradă vulturilor care îmi tot vizitează rănile așa scriu despre tine ca despre un pas peste o prăpastie ca despre un strigăt urcat la cer pe o scară de

o distanță va veni să latre la tine așa mi-ai spus te va împușca fără milă dimineața te vei trezi ținând în mâini un porumbel mort te vei întreba pe tine cât te va lăsa moartea să

totul căpăta în gura mea un gust persistent de lacrimi, de ce viața începe și se termină cu un plâns? ochii mei sunt doar ascunzișuri pentru cuvinte, m-am rătăcit, dar am cunoscut viața pe

îmi creez tacticos o altă identitate, un eu superior, desăvârșit, căruia îi confesez toate slăbiciunile mele, începând cu oglinda din camera de zi care mă cunoaște cel mai bine când plâng; știu,

ploaia deschide brazde adânci, râul îi bea apa bucuria aia a ta născătoare de îngeri se pierde pe cărarea nopții, se amestecă cu ploaia, întunericul înaintează, își dublează

trecutul se va întoarce într-o zi, în pielea mea va răsări din nou soarele. mă vei privi fără grabă, totul va părea desprins din umbra unui film în care cineva va scrie din nou numele meu în

își inventează doar o realitate în care cred o legendă personală prin care își iau viața înapoi au încredere în moarte așa cum o ramură în iarnă crede în înviere atunci când se dezbracă prea

măcar în vis te poți înălța deasupra niciodată nu cobori mai jos decât deznădejdea ta niciodată nu socotești zilele trăite în zadar totul e cristalin și ușor ca un balon de săpun în

porți dragostea în lesă nu o lași de capul ei, întrebările se răzbună, le smulgi din rădăcină ele cresc la loc. porți durerea ca o cocoașă, te încovoaie, nu te lasă să vezi cerul, nimeni

devii o absență, vrei să fii oricare alta, nu tu... ai construit un zid între tine și lume, dragostea nu mai e casa ta cu pașii ei înceți, cu tăcerea ei înflorită. în spatele fiecărei

când viața se înțepenește în noi scriem scrisul e o ploaie curată ce cade din cer ploaia nu are stil se scrie simplu așa ca o respirație dar lumea tristeții e mereu dincolo de cuvinte de aceea

azi o să învăț din nou să mor știu că viața va merge înainte și fără mine cerul e mereu acolo ca o aducere aminte când nimeni nu mă vede îmi iau lacrimile pe umăr și le urc muntele fiecare

locuiesc într-una din picturile negre ale lui Goya niciun pas între uși închise doar un curcubeu alb-negru scriu despre tine și simt că atunci când scriu doar trecutul există doar eu și cu

să taci să lași zborul să se facă înger apoi să-l închizi în tine să nu-i amintești niciodată iubirii de moarte și nici rugăciunii să taci până când mâini nevăzute îți vor îmbrățișa

nu mai e de-acum nicio diferență între diminețile tale toate poartă în ele aceleași singurătăți iar tu ai obosit să mai fii singură vine o pasăre și-ți cântă la fereastră cântecul deschide în

orașul tău are o inimă de fier pleci din el toate pleacă odată cu tine treci prin viață fără bagaje orașul călătorește cu tine peste tot pune un deget pe timp îl oprește la toate

pentru că am pierdut trandafirii albi din portretul acela așezat deasupra patului. în liniștea dimineții te aud cântând, mi-e dor să vorbesc cu tine dar mi-e teamă că se va opri muzica și n-o