poate nu voi cunoaște niciodată taina

dintre poemele dumneavoastră și sunt în asentimentul celor care au acordat semnele de apreciere. Din păcate, acesta nu are strălucirea necesară, deși cuprinde câteva „capete de pod”:

„nu voi ști în ce altă poveste voi fugi
și cum ar fi să intri pe ușă și să nu mai pleci”

„poate nu voi cunoaște niciodată taina
dar mă voi cunoaște pe mine”

„chiar dacă nu pot uita că râsul tău
era cel mai frumos cântec al ploii”

Respectuos,
Alexandru

Este deosebit de frumoasă dacă nu ar fi început cu acel ,,și" și el bietul scris cu literă mică...

e de neiertat ”și”-ul acela, l-am redus la tăcere. :) Conjuncțiile astea încă
nu mă lasă de tot liberă.
În rest așa văd și simt textul, asta e starea despre care am vrut să scriu.
Dar bineînțeles că se poate scrie și altfel.
Mulțumesc de semn!

Am scandal cu celelalte cuvinte care acum toate vor să înceapă cu literă mare...
Au oare dreptate?

și de la mine, mulțumesc de treceri și de semne, mă ajută.
Cât despre ”străluciri”, nu urmăresc stălucirea, pentru mine poezia e un
exercițiu, uneori scriu ca să îmi pun de acord, lumea dinlăuntru
cu cea din afară.
Toate cele bune!

dar nu, nu cred ca au dreptate!! Să tacă și să asculte de stăpân! :)
Eu așa scriu din ... interior, dar știu că întotdeauna de pe margine se vede altfel.

Eu am doi stăpâni:
În primul rând pe Dumnezeu și în al doi-lea rând pe zeița mea: Limba Română!

vă respect credința, coincide cu a mea.
Simt că o explicație, mai ales la o poezie, deși poate ar fi necesară, e cumva superfluă. Recunosc, niciodată nu mi-a plăcut, mai exact nu am putut folosi destul de bine, literele mari în poezie. Am impresia că ele impun, limitează, dirijează cumva cum ar trebui citit textul. Și asta mie îmi crează o stare incomodă, pentru că mi-ar plăcea ca cititorul, ca și mine de altfel, să se poată opri unde dorește, să poată respira în ritmul lui, nu în ritmul impus de mine.

și semnele de punctuație. Încoresetează. Îți impun unde să respiri, unde să te oprești, când sensurile pot curge unele din altele nestingherite, liber.

Aici este Agonia!
Aici scri ca și cum ai publica în proria ta carte.
Aici nu este Facebook...
Așa cred eu!

Aici este Agonia. Sunt de mulți ani aici și nu uit lurul ăsta. Nu, nu e Facebook.
E un site literar care se respectă.
Dar eu sunt stăpâna cuvintelor mele și nu vreau nici să sfidez nici să ignor limba română, cel puțin nu mi s-a reproșat niciodată până acum așa ceva. Cred că cel mai periculos lucru în poezie este să crezi că cel mai bun mod de a scrie îți aparține, că tu ești deținătorul formulei perfecte de scriere. Eu lupt să nu cad în prăpastia asta.
Și da, scriu ca și în propria mea carte.

De fapt vă sfidați pe sumneavoastră mai ales că aveți atâția ani pe Agonia... Am o întrebare:
Sunteți în stare să vă corectați textele?

Să le rescriu folosind punctuația? Încercam să explic că îmi rezultă un pic cam dificil. Folosesc corect punctuația când e vorba de orice alt text scris, chiar și în poezii uneori, dar scriu de obicei fără litere mari.
Sincer, nu mi s-a reproșat acest luru până acum.
Nu încerc să schimb lumea nici să redefinesc arta, doar mă învârtesc în jurul unor întrebări care mă ajută să trăiesc în prezent și scriu așa cum mă pricep.
Nu vreau să sfidez pe nimeni, vă asigur.
De corectat însă, pot corecta. Trebuie doar să simt că asta e înspre binele poeziei.

Nu sunt profesor. Eu sunt doar un membru în acest minunat cenaclu literar!
Vă rog să vă adresați la cei specializați, și de nu la A.I... :)

deși iubesc Literele...
Nu am făcut altceva decât să vă raspund la întrebare, și am încercat să o fac cu respect.
Nu simt nevoia să mă adresez nimănui.
În rest, să ne auzim cu bine și fără încrâncenare.