Nuta Craciun

Da, liniștea are propriul ei relief (interior), când se așază, începe să lumineze, nu oprește ploaia, o face vizibilă, o aduce la suprafață și o transformă în mesaj.
Nu te protejează ascunzându-te, ci protejând spațiul în care adevărul tău interior poate să respire.
Îți multumesc mult pentru acest comentariu, l-am citit de multe ori și de fiecare dată mă bucuram pentru cât de frumos ai văzut și ai interpretat cuvintele mele.

Da, așa cumva... strigi, te eliberezi, pe urmă te aduni resemnat sub umbrela gândurilor...
Mulțumesc pentru rezonanțe!

da, e doar un flash, ”o stare, în trecere”, așa cum ai spus. Nu credeam că e suficient, am încercat să mai adaug ceva dar ieșeam din stare și m-am oprit. Am lăsat așa, pentru mine era suficient, era un dor care luminează, nu apasă, așa ca o plimbare prin ploaie în căutarea unui colț de lumină.
Mă bucur dacă și pentru tine a fost suficient. Nu mă așteptam la stea, dar îți mulțumesc pentru că ai tresărit la aceste cuvinte.
Toate cele bune!

da, a fost o cumpănă, a trecut, a rămas doar amintirea ei care va trece și ea.
Poate vor mai fi, nu vreau decât să nu rămân prizonieră acolo, nu încă ...
Finalul e cam direct, cam explicit, dar o să rămână așa ca semn al trecerii mele printr-un salon 8 care nu mi-a putut ține prizonieră ființa.
Îți mulțumesc pentru semn, contează tare când cineva te vede și atunci, sau poate tocmai atunci când nu strălucești, doar te vaiți. Mă bucur că nu ai văzut un simplu vaiet și ai trecut dincolo de pereți, în întunericul unor nopți care, iată, nu m-au putut ține prizonieră. Am ieșit de acolo cu zâmbetul unei bucurii reale, așa cum ai văzut, dar și călăuzită subtil de o lumină de Sus...
Mulțumiri, Paul Pietraru!

a fost o cumpănă, a trecut, a rămas doar amintirea ei care va trece și ea.
Poate vor mai fi, nu vreau decât să nu rămân prizonieră acolo, nu încă ...
Finalul e cam direct, cam explicit, dar o să rămână așa ca semn al trecerii mele printr-un salon 8 care nu mi-a putut ține prizonieră ființa.
Îți mulțumesc pentru semn, contează tare când cineva te vede și atunci, sau poate tocmai atunci când nu strălucești, doar te vaiți. Mă bucur că nu ai văzut un simplu vaiet și ai trecut dincolo de pereți, în întunericul unor nopți care, iată, nu m-au putut ține prizonieră. Am ieșit cu zâmbetul unei bucurii reale, așa cum ai văzut, dar și ajutată de o mână întinsă subtil de cineva ...
Mulțumiri, Paul Pietraru!

E o poveste din cele multe care mă alcătuiesc, o poveste în care lumea funcționează după regulile melancoliei mele, nu neapărat ale logicii.
Mulțumesc de aprecieri, recunoscătoare pentru stea!

Am încercat să experimentez un stil nu chiar de un absurd sever, mai mult suprarealist și să creez o lume din emoții în care obiectele să preieie rolul emoțiilor. Mă bucur de cum ai interpretat personificările mele.
Mulțumesc de încredere și de lumină! Toate cele bune!

îți mulțumesc pentru constanța cu care treci
toate cele bune!

pentru interpretarea textului meu și pentru semn.
Toate cele bune!

Mă bucur tare mult de rezonanțe și de semnul de lectură.
Mulțumiri.

Mulțumesc pentru comentariu și pentru cum ai văzut și ai simțit cuvintele mele manifest. :)
Scuză-mi te rog întârzierea cu care răspund, să ne auzim cu bine!

ideea de iubire și conexiune, fără „formă”, dincolo de corporalitate, doar prin privire, cuvânt, gând.
E ceva spiritual aici, aproape ca un manifest care punctează că esența legăturii dintre două ființe nu stă doar în trup sau formă fizică, ci în elemente imateriale care ating sufletul: privirea ce poate înțelege, cuvântul ce vindecă, gândul ce cugetă.
Poemul e delicat, cu imagini poetice ale imaterialului. Repetiția „Nu e nevoie…” accentuează ideea renunțării la materia brută în favoarea profunzimii.
Poemul proclamă superioritatea sufletului și a comunicării, într-o viziune idealistă și spiritualizată asupra iubirii.

E un poem care are o tandrețe neșlefuită, un fel de poezie care nu se preface că știe toate răspunsurile, dar le găsește acolo unde contează, în gesturi mici, în lucruri purtate „pe dos”.
Mi-au plăcut în special imaginile astea:
„un tricou îmbrăcat pe dos dimineața”, atât de omenească și imperfectă, ca o metaforă a intimității care nu trebuie să arate impecabil.
La fel „emoții necălcate”, aproape o fotografie a vulnerabilității.
Se simte că în iubire, în opinia autorului, imperfecțiunea nu e un defect, ci dovadă de real. Și îmi place mult mesajul final: etichetele sunt inutile când două inimi se potrivesc fără instrucțiuni.
Penultima strofă parcă e mai puțin lucrată, e mai prozaică
și are un ton explicativ și direct, se simte mai mult prin comparație cu restul poemului, care e plin de imagini originale și surprinzătoare.

îți mulțumesc de trecere și semn.
Da, accept că poate e prea multă subiectivitate și introspecție. Așa a ieșit.
Toate cele bune!

Erika Eugenia Keller - mereu treci cu gânduri bune, lași o vorbă, un semn ( luminos ) și asta mă bucură de fiecare dată. Felicitările tale sunt un dar și le primesc cu recunoștință.

Florina Daniela Florea - îți mulțumesc mult pentru felul în care ai citit și ai simțit poezia, cum ai surprins vibrația „urbană” și acel aer suspendat între ritmuri și absențe. Mi se pare fascinant cum uneori lipsa anotimpurilor „clasice” poate deschide o altă dimensiune, una poate mai sinceră cu felul în care trăim acum. Versul cu „refresh” s-a născut chiar din senzația asta de resetare continuă, de mișcare fără repaus, unde golul devine la fel de puternic ca prezența. Recunoscătoare pentru lectura atentă și comentariul tău.

Paul Pietraru - ai compus o „fotografie critică” a poemului, cu un ochi fin la nuanțe și la felul în care banalul se amestecă ”firesc” cu tehnologia. Mi-a plăcut cum ai surprins păsările în întâlnirea lor cu semaforul, ca un contrapunct între cosmic și urban. Mă bucur că poezia te-a făcut să te oprești și să scrii, mulțumesc!

George Pașa - ai surprins foarte bine intenția mea de a ieși din zona de confort și de a încerca o altă voce. E adevărat, uneori înstrăinarea sau detașarea se simt, poate chiar inevitabil. Îți sunt recunoscătoare pentru observații, le primesc ca pe o invitație de a merge mai liber, mai aproape de ceea ce simt fără constrângeri. Cred că tocmai acest feedback mă ajută să descopăr dimensiuni noi și să încerc să caut și alte fețe ale scrisului meu.

Claudiu Tosa - mulțumesc tare mult pentru încurajare! Mă bucur că textul ți-a părut natural și liber, exact așa cum mi-am dorit să-l scriu, cred că asta e una dintre cele mai mari bucurii pentru mine ca autoare, să pot transmite firescul fără să par constrânsă de o temă.

BogdanGeana - mulțumesc din inimă pentru cuvintele acestea și pentru încurajare. Mă bucur mult că poemul a fost primit ca o voce personală și că a reușit să transmită acea „anomalie” pe care am încercat s-o pun în cuvinte. Faptul că l-ai citit și l-ai simțit aproape, e pentru mine o confirmare mai prețioasă decât orice loc în clasament. Abia aștept să îl aud și pe radio, pentru mine va fi ca și cum textul meu ar prinde o nouă respirație.

Mă onorează acest premiu și vă mărturisesc cu toată sinceritatea că nu m-am așteptat.
Am scris într-un registru nou și recitind ce am scris, nu am fost prea mulțumită, îmi suna prea narativ cu prea puține inflexiuni lirice. Reținusem ideea, trebuia să fie despre o toamnă atipică, despre o toamnă care de fapt nu era toamnă dacă nu venea.
Nu eram hotărâtă să trimit, mai ales că se suprapunea peste o săptămână aglomerată pentru mine. În final cum textul era scris, l-am trimis.
Mulțumesc juriului pentru acest vot de încredere.
Felicitări tuturor celor premiați cât și celor care au participat.

Da, simplitatea se scrie poate mai greu, mai ales când ea înseamnă nu lipsă,
ci un bun fel de a folosi esențialul.
Atunci parcă ceea ce pare puțin, aduce mai multă libertate decât ”multul” acela încărcat.
Mă bucur și vă mulțumesc dacă așa ați văzut, toate cele bune!

Uite că rujurile roșii nu îmi plac, le prefer pe cele mai discrete. Dar poate că unei femei în rochie roșie nici nu îi trebuie neapărat și un ruj roșu, ajunge un singur ”ornament” roșu al demnității și al prezenței ei feminine.
Roșul acela care nu e doar o culoare, ci o stare de ființă, o pasiune care se refuză uitării.
Mulțumesc pentru lumină, mă onorează și mă obligă.

zâmbesc... :)
chiar am luat în serios observațiile de ieri, chiar voiam să scriu altceva, mai aerisit, mai fluent, fără însă să renunț la ale mele și să încerc să fiu în continuare cea mai bună versiune a mea.
Textul acesta îmi părea cam declarativ și poate insuficient de bine cizelat, dar poate că trăirile spontane devin și mai curate dacă le recreezi și le cureți în fiecare zi. Asta îmi zic acum după ce am văzut comantariile...
Da, o să revizuiesc conjuncțiile, observasem dar cum erau în propoziții diferite, le-am lăsat așa.
Mulțumesc că ești pe-aproape.

Da, acest poem este pentru femeile care uită că sunt întregi, chiar dacă sunt singure. E scris dintr-o emoție personală în ideea că pasiunea și curajul nu se caută în afară, ci se aprind din interior, așa cum de altfel ați surprins.
E nevoie poate doar de un pic de roșu, ca idee centrală care să însemne și putere și vulnerabilitate.
L-am scris ca pe un poem-manifest, în culoarea fanteziei mele din acea zi: roșu! Aveam și încă am dubii pentru faptul că m-am lăsat condusă cam prea mult de emoție. Dar aceste cuvinte pe care mi le-ați lăsat m-au mai înseninat.
Vă mulțumesc pentru cât de bine ați surprins ceea ce am vrut să transmit.
Sigur că vă mai aștept, m-aș bucura! Toate cele bune!