locul unde nu se mai aude dorul

M-am intrebat: de ce ma ploua sub liniste? Nu intelegeam. Eu iubesc linistea, linistea ma protejeaza.
Apoi mi-am dat seama că liniștea, în poezie și în viață, nu e niciodată doar absență de zgomot, e un spațiu în care ies la suprafață lucruri pe care le-am ținut sub piele, emoțiile curg pe dinăuntru, nu pe dinafară, de aceea umbrela nu folosește la nimic; Un loc unde nu te mai lupți cu dorul, ci îl lași să fie ce este, iar asta picură, în tine/mine, ca o ploaie mică și sinceră; Liniștea scoate la iveală fisurile, iar ploaia e felul lor de a vorbi. Poate că nu mă plouă „în ciuda” liniștii, ci datorită ei. E ploaia pe care o auzi doar când în sfârșit ai tăcut. Imaginea timpului-pisică e fină și memorabilă: trecerea nu mai zgârie, ci alunecă, domestică, aproape tandră. Iar acel „geam invizibil” dintre om și lume e exact granița pe care poezia o evidentiaza: fragilă, subțire, descoperită abia când o atingi cu fruntea, ca pe o limită a propriului adevăr.
Un text care nu ridică vocea, dar rămâne mult timp în interior, ca un reflex de lumină.

Da, liniștea are propriul ei relief (interior), când se așază, începe să lumineze, nu oprește ploaia, o face vizibilă, o aduce la suprafață și o transformă în mesaj.
Nu te protejează ascunzându-te, ci protejând spațiul în care adevărul tău interior poate să respire.
Îți multumesc mult pentru acest comentariu, l-am citit de multe ori și de fiecare dată mă bucuram pentru cât de frumos ai văzut și ai interpretat cuvintele mele.

Un poem al liniștii asumate, în care dorul nu mai strigă, ci se transformă în transparență. Timpul trece fără zgomot, iar lumea e separată de sine printr-un geam invizibil, atins cu fruntea.


Apreciere

Djamal