Nincu Mircea

Zaharisește, Doamne, piatra! O fă mai dulce decât mărul! Și schimbă-mi, Doamne, astfel soarta! Nu voi mai bea sau voi mânca! Nu voi iubi și voi uita cu totul! Din când în când prin

Când sânii tăi cu gust de toamnă și de ploi se dezvelesc ca răsăritul peste stânci și mări simt tot pământul pus pe vârful limbii mele piruetând pe sfârcul lor cerul cu stele. Privind, rod

Am cucerit tăceri adăugându-mi goluri prin care m-am risipit din mine. Imaginile pe care ochii voștri le-au privit uitându-se în ceea ce credeau că sunt, ca niște hieroglife sau petroglife

Imaginați-vă că peșterile despre care știți că se deschid pe sub pământ și își adâncesc golurile întunecate în pântecul lumii în care trăim, de fapt, se deschid prin întregul univers. Imaginați-vă

Între înger și om vederea ca o prăpastie se întrupează din Dumnezeu și devine imagini, chipuri, forme, orizonturi. În sfere și cascade timpul cu umbre se adâncește ca o piatră aruncată

să ne plecăm genunchii în rugăciune iară! cuvintele să tacă, privirile să doară. să ne umbrim cu gânduri lumina nenăscută, cu goluri de cuvinte și cu parfum de nuntă! să stăm în fața lumii ca

Corp alergând în cădere, Imagine a sunetului care se risipește Bate așteptând să se nască Tânguind distanțele formei Ritmându-se în vibrații… Umbra saltă ca o amintire Din firea tăcerii cu

Mai toarnă, mai toarnă în mine cuvinte ca niște gânduri, ca niște frunze uscate! Risipește-te peste tot ceea ce am dinainte și-mi umple golul ce îl port ca pe o moarte ce nu poate muri și fii mie

Rost adâncesc despărțind ca o vână de gând între cuvinte un fir de apă care trece curgând căutând cale printre crăpături din pământ, șarpe despletit de umbre, șoaptă fără cuvânt. Și aștept

În ochii tăi timpul cade cum îți caută privirea să vadă orizonturi dincolo de depărtări. Vălul lor acoperă măiestre ferestre ce se deschid în alte ferestre, ca pântecul plin de

Răul, ca o floare, înflorește numai o dată și doare pentru că poartă în sine întregul ce nimeni, niciodată nu o să-l mai poată desface din binele care îl poartă integru. Binele, ca o picătură de

În casa în care m-am născut acoperișul era mut și orb și plin de tainice tăceri când vântul nu sufla. Pe coama lui, asemenea unui balaur, țigle de aur și îngeri purta adunându-i în dolia

precum o fiară, timpul m-a-încorsetat în mine. în brațe mă cuprinde cu mâinile-i obadă. rece, adânc, sinistru, un șarpe prin ruine, mă-închide în ființă ca ușa într-o poartă. pe scaunul de

Asemenea unor ruine am rămas fără mine. Fluture într-un insectar împietrit în culori de sine. Nesfârșirea în care m-ai cuprins în monumentul decor e umbră lipsită de lumină care se pierde în

Te rog, mă lasă să îmi scutur de pe umeri florile pline de ale fluturilor nuduri! Terebentine, aripile lor m-astupă când respir cu-aromate și insuficiente cupe de venin. Rămâi! Îmi stai

Prințesă cu chip de piatră purtând voal de parfum Sub cerul de stele se-așterne-albastră ca firul de fum. Din ochi cere milă, cu mâini scheletice parcă se roagă. Mantia-i ruptă poartă umbre lungi

Umbre năluci din piept de munte se ridică și alergând ca în gând acoperă lumina, nu este timp de plâns sau râs că într-o clipă întunericul din sine își împrăștie tina. Uitarea iată, strigă,

Piatra mea dintotdeauna și-a dorit să devină lumină. În pântec fiorul focului mereu a mistuit a sa ființă. Amintirea ei despre ceea ce avea să devină O păstrez în firul de praf ascuns în a mea