Nincu Mircea

Din zarea cupei tale îmi dăruiesc ființei Cu doar o-înghițitură un răsărit de soare. În pântec tăcerea îmi frământă lumina. În ochii tăi stelele răsar Din cioburi de globuri

Cu dinții privirii ochii mei smulgeau din frumusețea cărnii tale. Știam că mușcând astfel te pot potrivi După cum prin veacuri vei arăta. Că vei fi măr. Mărul din care nu s-a mușcat. Plin

Libertatea deplină o simți cu adevărat numai atunci când îmbrățișezi un om înlănțuit. Când strângi în brațe pe cineva care nu mai poate să se elibereze din chingile propriei existențe, chiar și

În sămânța din care va răsări pădurea întreagă Sunt toate părțile bărbătești și femeiești. De aceea rădăcina pădurii e androgină În toate umbrele ei. Înfierați în acest lanț, În fiecare

Cu copita de fier visul mă lovea în inimă. și îmi risipea din ea flori androgine. Poetizând, gândul se aduna în cuvânt și din stânca lui despica apa firii. În vis își imagina gânduri pe care

Dumnezeu își dăruiește sine Sieși risipindu-Se. Se află într-o permanentă cedare a sinelui spațiului în care devine și timpului în care se află. În afara și în interiorul acestei constante căderi,

Îți amintești acele șerpuiri prin care Ne urcam pe ascuns în pomul cunoașterii? Te dezveleam de orizonturi și soare Și ne înmiresmam încheieturile Din plexul luminii solare. Și … îți mai

Cad în ce sunt și din cădere Îmi dăruiesc ființei trecerii. Nemaifiind în ceea ce rămân, Între ce a fost și ce vine Fiind rămân în cuvânt. Și în cădere mă învârtesc. Mă las uitat de lumi

Mă gândeam la serafim Şi din neantul întunericului Au început să îmi răsară lumini. Păreau umbre, dar îngerii de alături Mă întrebau uimiți dacă ardeam. Și mă imaginam serafim Plin de aripi

„Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa” (I Corinteni 13, 10). Idealul desăvârșit nu înseamnă golul lipsit de formă, ci deplina prezență a golului care

Trupul tău de fiară Ce-așteaptă să sară L-am sculptat în piatră Pentru prima dată. I-am făcut privirea Precum nemurirea Cu care să vadă Peste lumea toată. Și corp de granit Din gând am

Ca un cal îngerii aleargă și pasc În gândul pe care din mine îl nasc Și trec căutând cuvintele crude În orizonturi venind de niciunde. Copita cu care calcă în gânduri Urme gravează pe focuri

Azi am visat îngeri. Risipeau pene și se lăsau priviți goi în dansul înălțător al iubirii. Forme împletite desfășurau din privirile cu care îi înconjuram. Mă umpleam de fericiri

Spațiile care se întregesc risipindu-se pe sine îmi mărginesc ființa care fiind devine un mine. Sunetul care cântând întregindu-se ascultând vibrează ființa ființei risipind gândul din gând. În

Bâzâie ritmat sub fereastră o tăcere. O ascult cum așterne rostuind gând. Tac și aștept să aud cerul plângând. Nimic. Totul este cuprins de înviere. Crapă sâmburele ce îl port în cuvinte. Își

Să mori ascultând atent cum mori și să privești în ochii altor priviri care văd în mucegaiuri și-n nori chipul tău lipsit de amintiri? Sau să trăiești privind în oglindă imaginea imaginii

Când calc călcâiele mă dor și-încerc să calc fără s-apăs, ușor. Bobii de rouă-i simt când calc încinși sub talpa mea cum ard. Și pașii mi se-împuținează ca ziua care trece de amiază. Calc

Foaia albă, ca o lumină de stea, mă ademenește să scriu în lumina ei. Însă știu că steaua noaptea lumină, iar ziua e soarele risipit de către zei. De aceea gândul pe care îl zgârii adâncind

O să te bântuie, copile, atâtea vise încât îți va părea această viață-o dimineață! Ai să înveți să zbori cu aripi necuprinse să strigi, să uiți și să privești în față. Vei fi un rege în lumea