Poezie

Esența apelor

2 min lectură·4 decembrie 2020

Mediu

Țin în mână esența apelor care au curs

prin venele unei frunze.

Le simt cum au urcat din rădăcini până aici.

Numele ei îmi spune că a murit și că ceea ce a rămas

e întâmplarea de fi fost prinsă de o mână printr-o mișcare

sau, mai bine spus, de o privire care a uitat-o în amintire.

O amintire ce-mi e dăruită spre a fi visată

întreaga noapte până în zori.

Când spui frunză te gândești la verde.

Un verde care vine din negru

spre a deveni albastru marin

în care se zvârcolesc

bestiile adâncului.

Dar frunza vrea să zboare

și se umple pe sine de căldura luminii

îngălbenind, ruginind, ridându-se, subțiindu-se

până la fărâmițare.

Îi rămân numai acele aripi cu care plutește

aruncându-se spre pământul din zare.

Simt că țin în mână Învierea.

Ating foaia ei cum ating cu privirea

cuvintele cu care caut capetele norilor.

Trupul ei este o casă cu camere pline de cutii.

O așez să se liniștească deplin de-a dreapta vederii.

Oasele-i albe, ca niște cuvinte, îmi șoptesc

despre imaginea ființelor în care a trăit.

Cineva, și știu cine, i-a dat drumul să cadă în lume.

Eu încă aștept să îi simt mângâierea

cu care mi se va așeza peste inimă.

00990

Nincu Mircea. “Esența apelor.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/nincu-mircea/poezie/14151461/esenta-apelor

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.