Poezie
Umbră din gând
1 min lectură·
Mediu
În casa în care m-am născut
acoperișul era mut și orb și plin
de tainice tăceri când vântul nu sufla.
Pe coama lui, asemenea unui balaur,
țigle de aur și îngeri purta
adunându-i în dolia
din poala sa.
Și părea că în pântec poartă
înțelesuri nelipsite de soartă,
pe care gura a le rosti ori cuvânta,
ori a le înghiți nepovestite,
trosnite ca sunete de gând
ce ca din pământ izvorâte
umblând prin în carnea
nu ar putea.
Așa că tata pe margini l-a îmbrăcat
cu scânduri rămase dintr-un pat
ca să își poată dormi liniștit
adâncul de sine îngândurat.
Și lovindu-l între apus și răsărit
i-a pus deschizătură de vânt
spre a își slobozi trosnirile,
unduiri de valuri, spre depărtarea
abisală a tăcerilor sale.
Îmi amintesc cum pășeam pe acest acoperiș
împietrit ca într-o umbră de mult.
Încă îi simt în talpă solzii de aur cald
cu care acoperea pântecul ce m-a purtat.
Azi pare a fi un singur cuvânt prins
într-un ochi de năvod.
Coama lui însă e umbra în care mă zbat.
022149
0
CT