Nicoleta Tase

Întrebările în mine s-au revărsat peste margine iedere cățărătoare împânzindu-mă încolăcind mirare cu mirare călcând apăsat peste nelămuritele mele tristeți le simt cum se strâng, cum clocotesc

Viața mea o trăiește o alta. Eu sunt mai mereu absentă. Trag chiulul. Cât pot. Altcineva merge la birou, zâmbește condescendent și împarte autografe. Eu sar gardul în parc, din când în când

în lumea mea mică sunt numai un fir de nisip ce ridică castele mărunte sub gânduri viclene o vreme-am crezut că brațele tale au pene posibil însă să fi încurcat iarăși gările ori trenurile...

N-avem timp să iubim Între două tramvaie Ruginite sub ploaie Mână-ntinsă să fim Piază rea ciumăfaie I-auzim îi zărim Între două tramvaie N-avem timp să iubim Soartă prinsă în

Motto: “Fiecare dintre noi este iubirea vieții cuiva.” Partea proastă în toată povestea asta este că de cele mai multe ori iubirea vieții tale are o altă iubire a vieții. Iar tu ești numai

Treizeci de arginți! – zice. E bine? era seara și gândul la tine îmi desena nedumeriri sub gene Unde ai lasat-o pe Margareta? În clipă? uneori seara seamănă teribil a răsărit de lume nouă sub

Ca și cum m-ai citi netăcut ca și cum azi privirea se-nșală ca și cum m-ai iubi din greșeală ca și cum am mai fi la-nceput ca și cum ca și cum ca și cum între palme târziu m-aș întoarce când

M-am tocmit cioplitor în cuvinte. Uite, până nu mai ieri, l-am cizelat pe “deșanțat”, așezat așa, într-o doară, pe lângă “albastru”. Cum, domnule, “albastru deșănțat”? Ce metaforă, ce epitet? Unde e

E noapte. Târziul ia forma tristeților mele mărunte. Între noi a crescut tăcerea ca o iguană verde. Îi presimt coada încolăcită printre smârcuri. Mi-am construit o insulă verde. Mareea o acoperă cu

Zi de zi, clipă de clipă, ne construim iluzia libertății de alegere: de la hainele pe care le purtăm până la modul în care ne raportăm la ceilalți. Iluzia libertății ne hrănește orgoliile și ne dă

Eu sunt femeia călătorilor prin viață în strai de aur fin și-n vin în lung suspin când își îneacă amarul trecutelor iubiri și-n harul poveștilor o mie una i-ascult i-adorm îmi e

Mi-ai desenat ieri umbre chinezești peste gânduri… o pisică, un cangur, apoi o pasăre cu aripi deschise, un zbor din mâinile tale… apunând căprui pe obrazul meu încă nedesenat umbre

“c’est une saison qui n’existe que dans le nord de l’Amérique. Là-bas on l’appelle l’été indien, mais c’était tout

hai să ne jucăm un pic de-a fericirea dă-mi mâna numai astăzi hai să jucăm șotron cu o bucată de cretă mai perisabilă decât ziua de azi de mâine… de mâine mă fac om serios dar astăzi hai…

Numai uneori mă strivesc cohoarte de neguri și câte un gând. Doar uneori în suflet port manșete deșirate și câte o ghindă. Câteodată mă încearcă o sete de lumină nouă coborâtă pe

Hai să ne-aruncăm în munte ca-ntr-un ocean în scorburi vineții să căutăm furnici pe un sărut să-ți vând apusul simplu volute-ntortocheate desenându-ți pe frunte rază ori mână – totuna – hai

Azi ușa teatrului stă deschisă pot să fug fără să privesc înapoi să uit nopțile de insomnie în care îmi repetam la nesfârșit replicile alese cu grijă să uit cum am învățat să zâmbesc înafară și

Între pleoapă și iris există un punct de fugă în care se retrag toate întrebările lumii să tacă o vreme primăvara nu-i un anotimp tocmai rău pentru somn am sa dorm un răstimp lângă mirările dintre

Ești departe și e aproape liniște. Apele tac. Pietrele tac. Și e atâta lumină în frunze... Numai la streșinile privirii mai plouă din când în când când e aproape liniște și cuvintele

– Hai la șotroane... șotroane... lovi-v-ar setea și dorul de șotroane să vă lovească! M-am apropiat de vânzătorul de șotroane tiptil, ușor timidă: – Cam cât costă un șotron, nene șotronare? – Le