nica mădălina

dacă măcar o dată ați încerca o exprimare ceva mai firească, debarasată de prețiozități...

ați câștiga la nivel de coerență, sens, lizibilitate.

felul în care formulați este crispat și obositor. poate căutați prea mult o formă pompoasă. și, cum dvs. înșivă spuneți, prin formă se pierde fondul...

de tot.

primul vers îmi place mult. e genul de vers cu care poate începe mai orice text, genul de vers care poate concluziona mai orice text. genul de vers care nu-și pune problema faptului că spune ceva constant și recurent redescoperit.

spunând, cu directețea și limpezimea asta, pe mine m-a făcut să mă opresc și să stau așa, pe gânduri, emoții

și toate cele.

vezi aici - scky. dădusem (dăduserăm)

iar acel \"dar nu i-am spus\", după tunsoare, nu face sens, în context. ori i-ai spus totul, ori nu. știu că este vorba despre absurd la mijloc, dar e cam tras de păr acolo.

e păcat că mai toate textele tale de genul acestuia (și sunt multe în ultima vreme) par glumițe eșuate, se pierd pe drum de ele însele, au acel aer de texte abandonate pe măsură ce încerci să le-nchegi.
or, simplul fapt că au asta în comun nu e suficient să creeze o \"linie a scrisului\".
nu știu (și nici nu este treaba mea) ce se-ntâmplă la nivel de motivație a scrisului, însă la nivel de rezultat al lui regret că textele tale rămân rătăcite care pe unde se poate și fără vreun semn distinctiv după care să ți le recunoști, să le chemi înapoi și să le întărești ca să le trimiți să meargă pe propriile picioare, pe un drum propriu.

și, ca să particularizez un pic, în textul de față, frânturile din prima parte ar fi putut coagula în jurul lor câte ceva. dar intervenția bancului e ca o nucă în perete. cel puțin așa am resimțit-o eu, ca și cititor.

ca mesaj, reușește să nu gliseze dinspre tragic înspre dramatic. poate grație lipsei de sirop, tocmai că în cauză se află tandrețea.

ca discurs, reușește să fie dramatic, grație construcției, o \"punere în scenă\" fluidă, rapidă, la țintă, în ce privește fiece detaliu. poate doar prima strofă nedebarasată de propriul ecou, însă se justifică prin aceea că ea, prima strofă, este chiar scena.

iar lexicul e mai omogen decât în alte dăți.

și, ca efect, mi-a desfăcut porii.

cu speranța că și în continuare o să-ți faci trambulină doar din ceea ce vine dinăuntru, și nu din nevoile celor aflați, într-o formă sau alta, într-o calitate sau alta, de partea \"cererii\", speranță în privința căreia nu-mi fac griji, dar mai ales cu bucuria că ai apăsat pe clanță... și dacă nu tu decizi cine e în spatele ușii, știi bine că felul cum o să te situezi dincolo de ea va decide cine va veni să te asculte.

unii sunt deja acolo, cu singura așteptare ca, lăsând modele, modelele, orgoliile de cititor sau auctoriale deoparte, să fie comunicare de la o sensibilitate la alta.

de acolo îți spun și eu, cu bucurie, inclusiv felicitări. și mă scuz pentru frazele prea lungi de adineaori. încredere și zâmbet!

am remarcat în ultimele texte felul în care se limpezesc spre sfârșit, faptul că spre final capătă și forță, renunțând la balast și mă gândeam că dacă de la bun început ar face asta ar fi un câștig.
cu alte cuvinte, descriptivul ar putea fi ceva mai strunit, epitetele și buclele asemenea.

pentru că e păcat ca starea și ideea, bine punctate, cu economie de mijloace, în ultimele versuri, să ajungă până acolo poticnite, dinspre toate părțile.

întregului text, desigur. cu scuze

pentru directețe, aș renunța la brâul de lână, lăsând doar fuiorul (imaginea e mai pătrunzătoare, grație obiectului însuși).

aș mai spune, de asemenea, timpul îngenunchează, fără aici, pentru că, pe de o parte, este vorba deja de un prezent continuu, în care trecutul se topește, având aceleași consecințe deja de ceva vreme, bătrânețea fiind ajunsă la stadiul de continuum. pe de altă parte, este evidentă plasarea în \"aici\" al personajului descris, precizarea prin adverb e redundantă.

același lucru despre \"aici\" aș aplica și la lumină.

și \"dar\" din penultimul vers este subînțeles. jocul de planuri \"eu-ea\" rezultă din claritatea formulării și din construcția întregului textul, cătâ vreme \"eu\" este cel ce descrie, naratorul, iar \"ea\" este personajul descris.

nu știu de ce, și în acest text, alegerea finalului sapă restul textului, ca să-l arunce în derizoriu. iar ironia și amăreala nu-s sufieciente să îl salveze.
e păcat, zic și eu. citit fără inserția finală (căci așa prefer să o receptez, ca pe o inserție voită, pe care s-a mizat, dar al cărei efect e scăpat de sub control), textul când afirmă desenat, când povestește, dar e articulat și transmite cu o anume luciditate și durere de luat în seamă.
păcat însă că la final se întâmplă dez-asumarea restului, prin bucile acelea. tot curajul de până acolo se face praf...
nu, nu ar fi fost un text moale fără ele. nu, nu ar fi fost \"sentimentaloid\", cum aud în jur că se tot folosește. dimpotrivă, ar fi fost un text oprit la timp.

partea cu idolatrizarea îmi pare ușor scoasă din context, și nu prin ceea ce semnifică, ci prin verb, a cărui sonoritate este tăioasă, cum și prin încă dâra de neologism. poate adoram (deși, de acord, nu este sinonim perfect) nu ar sparge acolo curgerea.

am intrat pentru că-mi place titlul, mă trimite, prin alăturarea feminin-masculin, la androgin.

am reținut doar o parte, căci pentru mine una insistența pe mitologic fură din puterea de sugestie, din subtilitate și calm. ca și cum am râcâi o scoarță de copac atunci când e suficient s-a mângâiem ca s-o simțim.

iată, deci, ce am păstrat:

paiață
ești goală pe dinăuntru
lasă păsările și vântul să vină la mine

- poate așa ai să înțelegi ce înseamnă
singurătatea copacilor pe pământ
dacă asta-ți dorești

- ai grijă
am să te oblig să suporți fiecare frunză
până la epuizare

vom rămâne prizonierii Selenei
ca doi îndrăgostiți uitați de somn
într-o căpiță cu fân

i se poate reproșa faptul că, din cauza gradului ridicat de abstractizare, transpunerea în act și în gest (\"jucarea\") e mai greu de concretizat, cu grija de a nu se pierde nimic din sensurile multiple și multiplicabile.

cu toate acestea, însă, încapsulează o întregă viziune ce se dorește (ca-n orice ars poetica și poietica), asupra ansamblului.

ar fi interesant (pare rău că taman acest termen îl folosesc, dar îmi pare pertinent aici și acum) ce mijloacele de punere în scenă ai imagina, astfel încât să fie simplu de înțeles, pentru primitor, care ce personaj este. eu una mă gândesc la ceva subtil, dar evident, și nu la o strigare a numelor personajelor (sau orice altceva din această familie de soluții).

cum rămâne, deci?

(am spus astea la gândul că acest scenariu s-ar putea transforma în mai mult de cuvinte, chiar dacă doar în plan imaginar, deși nici cel pe cel mai viu nu este de neluat în seamă)

când se descrie întregul prin părți componente (sau detalii, cum li se mai poate spune, gen mașina roșie), ceea ce este, de altfel, și o figură de stil (chiar dacă, nefiind vreo maestră a lor, nu-mi amintesc numele acum și-mi pare cinstit să nu stau să caut, doar ca să dau cu denumirea-n perete, cum iarăși s-ar mai zice)... adică atunci când un personaj (întregul) e descris prin părți componente ale sale (ca personaj, ca poveste a acestui personaj), recte mașina roșie, plus numele coincident, e doar firesc să te gândești că...

voi spune și plat: când ți se aduce în față un compartiment și ți se spune și numărul său, te gândești că e vorba, în ansamblu, despre un tren.

chiar dacă, și asta nu o contest, există, ce-i drept, mai multe trenuri pe lume. tocmai că direcțiile sunt așa diferite și unele chiar ajung acolo unde se pot odihni. și dacă-s lăsate, ce-i drept.

și o spun ca individă care, scriind texte, a folosit și ea mai multe nume prin ele... unul chiar rusesc, de altfel. dar, cum necum, imaginate. și mai ales dincolo de coincidențe să nu le mai spun cum, căci nici asta nu mai ține de \"literatură\".

m-am lungit, iată. pe românește.

mulțumesc pentru cuvinte, deși nu am înțeles exact de ce și cum.

mai important decât asta, felicitări, deși erau subînțelese. și sper cartea asta să-ți fie nu doar bucurie, ci și standard de depășit.

mda, dacă e acel vasea pe care îl știu eu, cu siguranță ar fi plâns pentru câinele acela, căci, la fel de sigur, nu l-ar fi lovit.

este aici despre lipsa completă de gingășie (mă refer la final, și nu la imaginea finală, ci la cum este formulată, aruncând totul în carne și limitându-se la ea).

dar pesemne că se întâmplă și asta, căci umane sunt toate, nu?

eu văd așa, restul îmi pare prea explicativ, diluează, e sursă de poticniri

am impresia că e anul nou
avem tot ce ne lipsea
o cursă de cai
numai că hipodromul
a fost desființat

o fi-nceput sezonul de vânătoare

o motoretă
tușind măgărește
traversează podul

nicio pereche de îndrăgostiți
nu mai are
inima-n piept

deși în anumite paragrafe are un ton grăbit. deși frazele ample din final ar fi meritat sparte și mers mai insistent și mai departe de atât.
deși, deci, ar fi meritat mai multă carne pe os, cu aceeași grijă să nu fie doar grăsime camuflată.

dar... pentru că denunță, fără pretenția redescoperirii cuiului, un cui în jurul căruia s-a tot făcut roată și, cu toate acestea, s-a bătut pasul pe loc.

uite cum am citit eu, chiar dacă, în economia auctorială, fiece element înșiruit aici are o însemnătate (de un tip sau altul)
cu alte cuvinte, la ce anume am rezonat, simțind că acolo este mesajul, că acolo este și starea, grație, pe de o parte, imaginii fruste, iar pe de altă parte, asumării plecării, spusă via asumarea laitmotivului termopane:

mă lovește în piept mirosul de pneuri
ușa magazinului de scutere deschisă
un labrador mă privește tîmp
rugător
o caserolă cu apă în care plutesc
două oase de pui

take care now
am să mă sui în cer să pun termopane

sa fac si eu acordul intre subiect si predicat , in prima propozitie. ar fi cazul.
asadar... fac, si nu face.