în diversitate, pledez pentru unitate

Cu toții ne încadrăm în aceeași matrice ființială, în noi respiră libertatea în osmoză cu înlănțuirea, optimismul legat de pesimism, pozitivul alături de negativ, curajul înfruntând angoasele.
Învelișul e carnea, dar înlăuntru se află o efervescență eterogenă de stări aleatorii, de afecte echivoce, de euri rotindu-se în jurul unui sine a cărui esență modelează personalitatea.

suntem oameni veniti din acelasi material, deci ceva ne desparte, imparte. subconstientul iar, luna iar, mama iar, femeia inca nu.

ce nu inteleg oricat vreau e pesimismul asta:
pulberea se va așeza prea târziu.

un poem in care eu interpretez ca despartirea in indivizi nu e acceptata, nu e suportata, totul pare rece, pesimist, copilul simte nevoia de protectie a fortei asupra integului, parca ar lua pozitia fetusului dar e orgolios, e masculin, e filozoful indurarilor.

iar scuze daca...

primul vers îmi place mult. e genul de vers cu care poate începe mai orice text, genul de vers care poate concluziona mai orice text. genul de vers care nu-și pune problema faptului că spune ceva constant și recurent redescoperit.

spunând, cu directețea și limpezimea asta, pe mine m-a făcut să mă opresc și să stau așa, pe gânduri, emoții

și toate cele.

\"suntem oameni. aceeași lume respiră în noi.\"
ma opresc aici, dintr-o alta lumina

lumea din mine si lumea din tine
nu poate fi aceeasi
de vreme ce lumea de ieri lumea de azi
si cea de maine nu pot fi una si aceeasi.


eu care azi sunt pe tarm
si eu care maine sunt in buricul
Bucurestiului lumea de aici si lumea de acolo
asta-i doar un exemplu pueril
si-n plus inteleptului ii este dupa cum spune Maria Neumann
si prietena ei Minerva Bocsa.


pitica de la baraca de tir este cea de care intrebai ieri. azi locul ei
este luat de-un pitic. \"din nimic poti face orice. din intreg nu poti face decat fractii\". evident un zelkanism... si acum, citatul care ne sustine:

\"suntem oameni. ceva ne desparte.
pulberea se va așeza prea târziu.\"

limbajul merge pana acolo pana unde vrea autorul.
precum un luminist la teatru depinde ce si cat vrea sa se vada pe scena.

atunci e de pledat pentru continuitatea zilei de ieri cu cea de azi\" si asa gasesti cheia puterii cresterii, nu descresterii in fractii emotive nu ordonatoare.
ah, incep sa ma tin dupa domnul ioan mircea popovici ca un plod, nu e bine.
ah, ce om!

Remarc, în acest text (care se vrea simplu exprimat, însă tocmai aceasta îi conferă profunzime), sensibilitatea poetului exprimată prin dorința de adăugare, unificare, întregire a umanului, a ceea ce este diferit la fiecare dintre noi.
Și mă voi opri asupra versului al doilea: într-un înveliș simplu, comun, se găsesc toate acele simțuri ce pot fi controlate. Se impune autocontrolul. Cât de simplu și de frumos spus. Ne putem modela!
Desigur, intervine modalitatea de apropiere – o porțiune vizuală a poemului – o metodă modernă de comunicare, de cunoaștere…

Există, neîndoielnic, factori ce ne despart. Privind din n unghiuri. Din păcate, aceste diferențe nu vor putea fi amortizate, sau, va fi mult prea târziu când și dacă se va întâmpla, având în vedere viața scurtă, existențele paralele sau decalate în timp etc. O spune chiar ultimul vers.

Este o poezie care mi-a plăcut în mod deosebit.

Ottilia Ardeleanu

Vă mulțumesc tuturor pentru punctele de vedere. E un semn că, până la urmă, ceva ne unește, chiar și în dezacord. Adică omenescul din noi, supus ispitelor de tot felul, dar având potențialitatea transcenderii.

Lumea diferă de la o generație la alta. E greu de găsit un echilibru, însă unitatea se refera la faptul că deși suntem diferiți, suntem oameni.