nica mădălina

macar pentru ca frica da sa moara las si eu semn. semn ca tac.
asa cum se tace cand dumnezeu face culcus.

aparent dezorientat, ca un leu la panda impietririi care sa il fure trecerii timpului. de fapt, reconsiderarea pierderilor face ca pofta de a te naste inca o data si inca viu sa iti faciliteze o vedere rasucita si prin asta mai clara. ceafa, singuratatea, urletul, tanjirea dupa apropierea de oameni, conventionalitatea pastrarii blanii, invelisului observabil alieneaza, depersonalizeaza.
intelegerea lor reuseste sa orienteze.
de unde incepe miscarea, pulsul, nasterea, pasul, cu dor cu tot. si ceafa se repozitioneaza cuminte.

ciudat este ca societatea deschisa, a multiplelor apartenente primare, are un fundament pana si la nivel juridic (constitutional), anume pluralismul ca o conditie si o garantie a democratiei constitutionale. pluralism care garanteaza o auto-structurare a societatii in ansamblul sau, la orice nivel. in functie de posibilitatea individului de a se pozitiona liber in categorii asociative constitutite pe orice criteriu de genul celor mentionate de catre doamna malec.
dincolo de atare aspecte privind societatea civila (concept distinct de cel de popor si natiune), o constructie perpetua si voluntarist-politica a natiunii, in functie de existenta unui proiect comun si specific spatiului romanesc cred depinde nu doar de luciditatea cetateanului ca functie activa in constructia spatiului public (unde se creeaza puterea politica si binele comun), ci mai ales de capacitatea acestuia de a valoriza, de o asumare inclusiv si mai ales culturala a sentimentului de aparteneta la proiect.
personal consider ca natiunea ar trebui imaginata, chiar si sociologic (caci juridic, caracterul national al statului roman impune aceea ca el apartine cetatenilor sai, indiferent de diferentele de natura sociologica dintre acestia, statul putand fi astfel multicultural, multietnic, multirasial s.a.m.d., orice cetatean putand participa la crearea sa prin vot) de o maniera subiectiva, pornind de la individ si vointa acestuia de a trai intr-un anume fel in comun cu ceilalti. si nu in mod obiectiv, ca fiind determinata de elemente incontrolabile si imuabile, precum rasa, etnie, teritoriu,limba sau altele de aceesi natura.
o intelegere subiectiva permite includerea diversitatii prin libertate (vointa membrului natiunii coaguland-o ca intreg dinamic, capabil de ajustari perpetue) si nu o uniformizare, in numele unui determinism obiectiv, care sa duca la excluderi.
sa ne educam, deci, intru a putea, a fi constienti si a vrea inscrierea intr-un proiect social comun. care nu se poate naste decat de jos, de la nivel individual, ca o necesitate asumata.
chestiunea natiunii ramane una delicata, nu doar din punct de vedere sociologic (notiunea de natiune fiind una profund sociologica), ci mai ales din punct de vedere juridic (cata vreme juridicul e singurul care poate constrange in mod legitimat si cata vreme reguli juridice fac referire la conceptul de natiune, impunand astfel o anumita intelegere a ei, cum incercasem sa precizez mai sus). pe acest plan, studiile in Romania sunt incipiente si confuze. obisnuim inca sa citam autori consacrati care au scris despre natiune, popor, suveranitate, fara sa argumentam o viziune functionala, operationala, dar si substantiala proprie asupra natiunii in sistemul roman, desi statul roman se obliga prin constitutie sa fie unul national. sper sa nu mai asteptam mult \"scoala dreptului\" (printre altele) sa iasa din amorteala. daca natiunea e o mentalitate, un spirit, cat de viu trebuie pastrat? ganditul impreuna creeaza specificitatea grupului si il face, cred, sa nu ramana o simpla masa amorfa. in ce valori specifice credem, deci, pentru a ne putea constitui, in functie de ele, intr-un grup determinat calitativ si in care includerae sa se faca de o maniera voluntarista?

se poate oricand evada intr-o pictura, o mini-lume a diversitatii, cata vreme ea ofera o non-apartenenta (acel fara stapan) unde se poate construi o identitate halucinogena ca un pansament.
asta am inteles eu de aici, in aceasta dimineata, rece si ea.

luciditatea intelegii \"rostului\" e acompaniata uneori, cumva straniu, de de o lipsa a confortului. chiar durere. mai ales cand liniaritatea vietuirii, unidirectionalitatea sa face ca intoarcerea la inceput sa devina o desirare de amintiri.
mi-a placut indeosebi intreruperea brusca a curgerii, prin finalul aparent declarativ, puternic insa precum o neputinta. sau o suspendare a miscarii temporale insesi.

cumva construit in doua registre acest text. primul ar fi ceea ce cuvintele rostesc, intr-o posibila ultima zvacnire prin care isi semnifica \"stapana\". al doilea, mai detasat (de unde si scurtarea zicerii, eliberarea ei de imagini), al sufletului din spatele lor, constient de imposibilitatea ruperii depline de ele.
prietene, fara cuvinte nu as mai exista decat in modul inert al lui \"in sine\". acum inca misc...

pentru mine finalul rupe excesiv (prin aerul cliseistic al neputintei pe care vrea probabil sa o transmita) un ritm vajaitor ca o anxietate si pe care ai reusit sa-l transmiti imperativ in restul textului. da, este dorinta de materializare, de concretete a intalnirii, insa cred ca nu \"imi imaginez ca imi dai beep si te sun\" era de fapt momentul declansator al starii si nici elementul descris pana la acele doua versuri.
sau nu reusesc eu sa vad un mobil in tot tabloul asta...:)

la adoua lectura umbrele au capatat o materialitate care m-a facut sa intorc privirea catre talpi, sa le misc nitel, dintr-un dor de nonsalanta pe care prezenta \"potrivita\" a altei perechi de picioare ne-o da. si asta pentru a trece de la absurdul lumii din jur catre intelegerea invelisului friabil in care ne purtam vietile pe drumuri.
cu inceput de seninatate...

ce flash indelung (si asta pe verticala, pe scara de inauntru zic, nicidecum temporal)... zicerea, confirmarea adevarului asteptat, intuit porneste cunoasterea. ca o deschidere. si de acolo incepe schimbul cu celalalt si odata cu el timpul insusi.
la sfarsit am simtit miscarea existentei reluandu-se.

tocmai sangele cesta viitor m-a cucerit pe mine, datorita deschiderii, echivocului, cuprinderii, drumurilor pe care le propune. ca sa nu mai zic de contrastul pe care il introduce raportat la tonalitatea ansamblului.
partea a treia am simtit-o mai aproape de posibilitatea mea de a reprezenta durerea, de a o raporta la trecut si la un eventual vaz neostentativ luminat, zis de unii tratament.

stefan,
aici vad substanta de idee, dincolo de fragmente de imagini care isi gasesc sustinere si motivatie in psihologic. ideea ar fi intregirea, omul transparent de dinainte de timpul schematizat, omul elea sau eael. o suspendare, deci, o evadare din curgere.
de aceea remarc o ciudata coerenta a cioburilor :)

pentru musca grasa din birou, a carei trecere vesteste, pentru schizoidul celui care consemneaza moartea celorlalti si care pierde astfel uneori din constientul faptului ca il doare si pentru receptarea din final a mortii ca fiind cea proprie, deci pentru personalizare, las semn ca am trecut.

o rima lucrata (nu ca m-as pricepe la rima), sustinand o frantura de peisaj din care ma surprinde placut, dintre toate trimiterile catre un inauntru uman, imaginea copiilor trimisi in surghiun.

pentru ca numai omul, dintre toate lucrurile, are capacitatea de a sta, cand restul curge si de a da un sens lumii. de ar fi vorba aici numai de atat... numai ca aici ideile, conceptele, categoriile devin accesibile celui care citeste tocmai prin capacitatea de a fi sustinute printr-o zicere blanda, ferma, onesta. ca un drum de sisif, care isi cunoaste imposibilitatile, dar care tinde.
si pe care noi, putandu-ne opri, il privim. il semnificam. apare si dubiul asupra manifestarilor lui dumnezeu. numai ca limpede formulat fiind, nu poate decat urni intru simtire. si nu doar cugetare.

despre mana care scrie (caci inalta un ceva in spatiu) numai de bine. mi-ar fi sunat mai puternic \"curva\" si nu prostituata, ca un final nitel mai dur, care sa contrasteze cu restul textului (trist, resemnat). ideea e simpla, dar buna.

ridicarea matinala inspre copilarie. ca si cum din autobuz s-ar vedea dincolo (si nu zic in strada) cum merg tacute sentimentele spre abator, cum obisnuim sa traim dupa scheme, dar nu ritualic. si tacut. sa fim realisti, ne place sa murim cu fiecare clipa, chiar daca asta inseamna sa traim. cu fiecare clipa. rotunda, ca o masa.

e ca o plangere cu zambet rememorarea asta, cumva ca expresia insasi a purtatoarei de perle ca pe lumina. ai decupat momente grele cat sunetul primei perle cazand pe gresie dintr-o accidentala rupere.

las semn aici pentru painea pe care o prajesti nu in prajitor, ci dupa stilul vechi, care necesita timp, atentie, implicare. si pentru curajul de a zice neputinta ramanerii. si pentru calcaiul lui ahile, prin care se individualizeaza durerea.
(prefer sa citesc doar subtitlul, pe care il simt mai apropiat ca stil si sens de continut, in vreme ce shift plus delete imi par cumva prea straine de firescul constructiilor din corpul poeziei. poate este insa prea dimineata pentru mine acum:)... )

uf, ii cumva lichid si rece (si doare ca un placut si ca o intelegere) sa asculti un dialog in care ruperea tanjeste dupa intregul inhalarii vietii, incat ma rezum la a puncta ca am citit prima data cu sufletul abia clipind, a doua cu mintea catre importanta intamplarii ca zicere si a zicerii lucrurilor ca suport al intamplarii lor.
de o parte dorul, de alta continuitatea si continuarea omului prin om. la mijloc, contemplarea apartenentei la un cuib. asta am simtit eu tragand cu urechea la tremurul de aici...

a te convinge ca departarea si ruperea apropie, a simti asta, a trece apoi la dezvelirea fragilitatii, a nesigurantei, a pierde din luciditatea construita ca o protectie (si asta atat de rapid, caci o amintire a apucat deja sa bulverseze prezentul in care se construieste viitoarea decizie), a te intoarce la inexplicabil (cumva ca intrebarea din \"Viata ca o corida\" a lui Paler - \"de ce exista desert?\"), numai pentru ca pastreaza o caldura familiara (la fel de familiara ca si lupta de a intelege)...
si asta tocmai cand creierul trage de sine, se revolta, caci se simte inima de fapt.
nu, nu este invartit in jurul cozii, nu este lasitate, nu este nici macar lipsa de vaz, este viata in sine a unui moment in care impreuna-le nu se mai arata asa cum e stiut si cum a fost vazut si gestionat pana acum, ci de o maniera a lui, auto-disecat, cu temperatura-i proprie ca o pelicula de o culoare inca nestiuta. impreuna-le zice \"iata-ma-s, acum eu te construiesc pe tine\".
ca orice inversare de roluri, si aceasta nu poate decat sa starneasca o bunaciune de chin. in orice zi cand o asa imagine te ia pe sus. si mai ales cata vreme impreuna-le e de fapt certitudinea unui semn de intrebare. pe care se poate, da, si construi (\"promisiunea\" ceea :)...)