Neagu Raluca

lasă-mă te rog lasă-mă să prind firul putred al vieții chiar dacă o să îmi cadă toți norii în creștet demult nu-mi mai pasă de ploaia oamenilor mama sunt dezgolită în fața lor sunt la fel ca

l-am cunoscut pe cel cu trupul încorsetat de lacăte pe când studiam moartea unei frunze la capăt de stradă își transforma brațele în balustrade pentru oamenii care urcau treptele lumii

mă invită înăuntru zilnic la 7 dimineața ascund soarele după o șuviță și cobor cu ochii închiși chipul pământului este o lentilă uriașă în spatele căreia vedem lumea cu picioarele-n sus e

eram copil și lumea mi se părea un castel din cuburi puneam în fiecare zi un vis de plastilină peste oamenii îmi mângâiau creștetul chiar aveau bomboane și zmeie la spate tata mi-a dat un balon

ascund lucruri ușor de împachetat ca iubiri interzise ori mici fărâmițe de ură adunate de prin buzunare totul își găsește un loc aici mă transform îmi atârn de aripi greutăți sunt o

stau strânși unul în celălalt de parcă ar presimți o iarnă de parcă singuratea s-ar hrăni cu rădăcini. multe crengi foarte multe se apleacă și-mi mângâie obrajii liniștea poartă pe umeri tot

iubita mea pentru tine voi ucide toamna nu vei mai putea să plângi așa sunt cel mai bun iluzionist îți desprind inima și o fac să dispară tocmai în buzunarul meu voilà deja te-ai schimbat uite

în cartierul meu blocurile apar din pământ în locul copacilor la ferestre stau strânși mii de ochi gata să treacă prin tine ca printr-o umbră îi simți cum îți desfac pe rând coastele să ajungă

m-am născut odată cu furtuna într-un noiembrie plictisit cu brumă în păr am vorbit devreme cuvintele alunecau pe buzele mele destul de firesc tălpile nu voiau lumea de-asta mergeam un pic

vreau să prind munții și să îi întorc așa cu vârfurile în jos nimic nu m-ar putea depăși norii soarele orizontul par doar voal colorat prins între cer și pământ acum îmi e tare dor

întunericul se strecoară pe sub ușă înghite aerul dintre oameni ești pe retina mea chiar și așa îmi zâmbești de pe altă planetă știu luna face gropițe în obraji se fâstâcește își prinde stele

nu știu ce s-a întâmplat de la o vreme îmi induc poezia ca pe o fericire aparentă a devenit un drog înțepător ca un vin vechi. aș vrea să mă strâmb la toți oamenii străzii să le dau pumni în

simt cum un oraș se clădește în mine un oraș plin de ziduri peste care nici măcar tu nu poți trece și o clădire nouă apare după fiecare moment în care mi-am călcat dragostea sunt războaie aici

nimeni nu mai vrea să lupte da nici măcar eu. aș pune poezia în cui, dar se agață de glezna mea ca un animal sălbatic și apoi domesticit, muza și-a împachetat versurile, a plecat odată cu tine iar eu

mă îngrop în plictis până la glezne nu-mi pot mișca degetele nici cât să bat un ritm cardiac scriu și literele se amestecă între ele parcă-s dislexică și parcă m-apucă un dor un dor sufocant cu

te-ai schimbat de dragostea mea soarele era prea insistent nu mai avea cum să te protejeze voiai să fii gol în alți ochi eram într-un vis ca o cameră fără pereți în care nu știi dacă să

viața mea era o listă de cumpărături îmi aranjam camerele inimii totul trebuia să fie în perfectă ordine aveam câteva trofee mai mici și puteam dormi în mine liniștită până când totul s-a dat

era noapte în parcul cu tei somnambuli și fata asta nu avea nici măcar o reflexie să o țină de mână e greu să treci dincolo de frică s-o trântești de pământ fără să tremuri măcar puțin în

multe semne de întrebare se învârt prin cap ca un roi de albine îmi înțeapă mintea uneori și ma aleg cu migrena de a nu ști cum să calculez următorul pas îmi tremură degetele când calc pe

e ciudat camera asta poartă în umbre imaginea ei pereții se ascund unul de celălalt fac schimb de întuneric ar trebui să îți fie frică îmi spun îmi deschid ochii larg ca o pisică în noaptea

într-o zi m-am trezit cu umbra lunii în privire patul era brusc prea mic să încapă tot sufletul meu evadase îl păstram în palme ca pe-o ofrandă m-am speriat cum nu se sperie omul în fața

trebuie să zbor înțelege-mă lumea e punctul de care vreau să trec mai departe unde iubirea nu este doar o cale de a-i ține inimii de cald și mă urăsc uneori mă sufoc pe mine cu mine lent ca

acasă era locul în care ma închideam și era liniște aici pe stradă nimeni nu-mi săpa în inimă cu un târnăcop atunci nu eram un șantier de pe care toți plecau cu câte ceva și era cald