au apus copacii

copacilor, însingurare umană. cred că ți-a reușit discursul. vine o vreme când apusul însemnăm noi!

Ottilia

multumesc frumos pentru semnul de lectura. :)

imagini foarte reusite, poate doar glontul este un element care irumpe sensibilitatea uimitoare care contureaza peisajul sentimental si silvestru :)

Nu, Maria, chiar și glonțul își are locul de merit, de sfâșiere, în aceste cuvinte se simt pașii celor care trec pe caldarâmul uitării și al spaimei de a fi uitat și al spaimei de aducere aminte, Raluca are o ușurință magistrală de a aborda acel "romantism cinic", te plimbi cu ea pe lângă tandrețea sensurilor și îți vorbește cu candoare despre temerile dintotdeauna ale iernilor ei, și-i cere fricii să tacă știind că tocmai această cerere va face frica să-și urle dezgustul de sine năruindu-se în propria colivie în care luna, copacii și păsările țipă a deznădejde și a zvonuri sugrumate de liniște. Apoi se întoarce brusc, cu o liniște sfâșietoare în prezentul la început calm, dar în care trupul ei străbătut de golul nu de mărimea unui glonț ci de năpraznicul trecerii lui prin trupul în care tăcerea lasă o spaimă mult mai puternică decăt năruirea.
Și atunci, cum să mai cazi în tine însuți după această evadare prin spaimele ei atât de osândite?

A spune că mi-a plăcut e ca și cum nu aș spune nimic. Așa cum zilei i-ar ajunge răutatea ei, și poeziei îi e dat să-i ajungă propriul înțeles.

F.

Florian, sincer sunt incantata de comentariul tau. Chiar l-am citit de dimineata si m-am inveselit putin. Este mare lucru ca un text sa transmita, si ma bucur ca poezia mea a comunicat cu tine atat de frumos. Multumesc! :)
Maria, iti multumesc si tie, te mai astept, va mai astept. :) Deocamdata o sa las asa acel glont, dar cine stie poate voi modifica versul ulterior.

Zi luminoasa tuturor!