Neagu Raluca

mai sunt câțiva pași până la sunetul bolovanului în gol până la rostogolirea lui ascuțită care face să-ți tresalte pieptul de ce tremuri lucrurile se mai dărâmă uneori din greșeală așa cum

tic tac și-un cuțit până la os întind fălcile într-un ceva care seamănă a zâmbet mai bifez o noua dimineață și mă înspăimânt de transformarea în țipar toate-s bune spun ecoului stai liniștit

să spunem că mă găsești la capătul pământului așteptând cu dorul în brațe să spunem că o sa vii pentru că în sfârșit mi-ai auzit cântecul de sirenă sau că brusc în inima ta s-a aprins un

orașul se ascunde se subțiază se strâmbă colții nopții lucesc în felinare orașul tremură ca un șoarece plânge cu lacrimi de tencuială se chircește în spatele pomilor înălțați tot mai

în cădere lumea fără cap își bâlbâie un echilibru caută în stele ceva de care să se agațe noi cei rămași pe lângă ne adaptăm unii se hrănesc cu umbre și se îndestulează unii se inchid în

ei vor să scoată pianul uitat în mijlocul mării sunt muți și oamenii îi alungă cu pietre ciocurile lor lungi par degete de artist nebun ca valurile mai nestatornic decât luna să facem

tot scormonind goliciunea întunericului mă lovesc de formele lucrurilor care au fost cearșafurile stau contorsionate eu transform podeaua în pământ și mă hrănesc cu imaginea unei perne pline de

nu avem curaj să strângem adevărul în brațe să-i spunem: prieten drag, te-am așteptat ca pe-o cană cu apă. hai să ne tragem de șireturi cu noaptea uite calea spre nicăieri s-o călcăm țanțoș

un câine este rostogolit din cer corpul lui formează un covor cenușiu pe care călcăm când ultimul înger se întrupează în animal câinele crește ca un bulgăre de zăpadă adulmecă tragedii se

blocuri goale ca ochii unei bufnițe polare minți ninse oameni mușcând unul din celălalt cu poftă animale plângându-le soarta la fiecare colț Dumnezeul îmbufnat stă prins în icoane de-o

știu camera întunecată în care fugi de restul oamenilor ca un șoarece. cu inima pe farfurie disecând-o elimini dragostea încolțită și-ți fabrici o luptă până în zori apoi iei metroul spre

am văzut un infirm cânta la tobe cu picioarele bum bum inima lui ascunsă în degete alt om înghețat pe o bancă lângă câinele lui învelit caraghios cu un cojoc lacrimile nu pot topi

sunt lucrurile acelea mici aparent inutile care ne leagă mai strâns decat îți închipui diminețile cu apeluri somnoroase și bâlbaieli ațipite un “trezește-te” plus mult soare izbind

m-am gândit să strecor în textul ăsta niște emoție în picături dar cică nu dă bine să te arăți din cocă trebuie să fii din fier iar poezia un labirint făcut din ciment în care orbecăi. și

nonconformist își taie pieptul aruncă toate coastele mai puțin una. aceea e a lui o sărută și o așează sub perne așa viseaza lucruri nu monștri raluca nu e copil. e femeia prin care te poți

stând așa ca un fetus pe podea nu mai am armură pot să plâng fără să îmi fie rușine de lacrimile mele și tac. mai groaznic decât un urlet în noapte atunci vin momentele de sinceritate pe care le

...și m-am lungit ca o girafă azi mă dureau ochii de cât privisem cerul în spatele căruia soarele era un neon la naiba sunt copilul enervant care vrea zăpadă zăpadăzăpadăzăpadă așa că am tras

oamenii apar ca lăcustele se lasă iarnă peste mine apoi coboară când îngenunchez și îi îmbracă întunericul dragostea era agățată de picioarele mele (nu sări mai e timp încă nu ai putrezit pe

inima mea este un foc de tabără oamenii se încălzesc mă locuiesc o vreme pleacă și lasă ferestrele deschise să ningă să mă ningă până devin un cub de gheață iarna se strecoară prin crăpături

o să iau visul acesta împachetat ca un cadou de crăciun și-o să-l înec în mare sub greutatea tălpilor mele va scoate doar un țipăt de pescăruș apoi gata fără mustrări de conștiință fără mâini

frunzele aproape au fost înghțite de iarnă doar unele mai scrâșnesc sub tălpi port bocanci de-asta multe țipă cu glasurile lor de vrăbii altele se revoltă și mi se încurcă în păr vor să mă

toamna pot să mă desprind desfac lanțurile de pe glezne zbor dar nu ca o pasăre încă cerul e o întindere dincolo de care nu văd nimic și limitarea asta mă scoate din minți pentru că hei sunt

am întâlnit poezia când încă nu mă născusem pluteam în acea plictiseală generală aerul se colora violet nu exista frigul chiar aveam o casă pentru inima mea eram pe atunci la fel de curioasă