Neagu Raluca

spun: sunt ceea nu ți-aș dori să fii și sar garduri de sârmă ghimpată alături de caii sălbatici. ei îmi cântă noaptea să adorm, dar frica înțepenește în degete ca o așchie. nu vrei să mă cunoști.

să rupem semafoarele din rădăcini să le dăm păsărilor să zboare cu ele până în țara unde soarele stă și așteaptă norii să treacă să întreacă viteza sângelui când fug cu orașul în spinare și

tot scormonind goliciunea întunericului mă lovesc de formele lucrurilor care au fost cearșafurile stau contorsionate eu transform podeaua în pământ și mă hrănesc cu imaginea unei perne pline de

ne suflă în ceafă o vacă alergând invers ca omul păianjen în vreme ce noi executăm ordinele militărește bocancii strivesc omizi. omizile mor cu un țipăt la care nu reacționează

mi-e iarnă și frigul ăsta ne frânge mâinile Ania nu mai căuta pământul gheața îți schimbă ochii în cenușiu te-am văzut aveai flori înghețate în palme \"habar nu ai cum miroase gerul a

m-am gândit să strecor în textul ăsta niște emoție în picături dar cică nu dă bine să te arăți din cocă trebuie să fii din fier iar poezia un labirint făcut din ciment în care orbecăi. și

sunt lucrurile acelea mici aparent inutile care ne leagă mai strâns decat îți închipui diminețile cu apeluri somnoroase și bâlbaieli ațipite un “trezește-te” plus mult soare izbind

poveste de adormit copii luați-vă un loc întunericul este destul pentru toată lumea mâinile stau obligatoriu la spate nu cumva să atingeți cu ele zgomot de hârtie arsă mereu trecem

bunica îmi spunea atunci când încă mă ascundeam în iarbă că Dumnezeu este un om bun atât de bătrân încât s-a retras undeva să se odihnească dupa atâta lut din care-a modelat o viață de

doctore nu încerca să mă repari ca pe o jucărie stricată urăsc gravitatia eu nu arunc lucruri ci le eliberez nu spune cuvântul \"diferit\" ca pe o boală incurabilă oamenii sunt la

noaptea se plimba nestingherită pe străzi eram rătăciți în gândurile noastre eu alergam pe cărări albe cu ochii deschiși între noi liniștea era o lamă de cuțit am îmormântat speranța azi cu o

în ziua aceea îmi era greu să aduc apă în palme simțeam cum se scurge printre degete ca amintirile tale și valurile mă îmbrățișau din ce în ce mai strâns uneori nu ai nevoie decât de un pas

sunt tot aici am o lopată cu care sap ieșirea din tunel stâncile îmi lovesc mâinile ca un părinte să nu te temi nu îmi pasă de rănile care cântă și se deschid timpul ploilor aduce timpul

o să iau visul acesta împachetat ca un cadou de crăciun și-o să-l înec în mare sub greutatea tălpilor mele va scoate doar un țipăt de pescăruș apoi gata fără mustrări de conștiință fără mâini

vreau să prind munții și să îi întorc așa cu vârfurile în jos nimic nu m-ar putea depăși norii soarele orizontul par doar voal colorat prins între cer și pământ acum îmi e tare dor

oamenii apar ca lăcustele se lasă iarnă peste mine apoi coboară când îngenunchez și îi îmbracă întunericul dragostea era agățată de picioarele mele (nu sări mai e timp încă nu ai putrezit pe

inima mea este un foc de tabără oamenii se încălzesc mă locuiesc o vreme pleacă și lasă ferestrele deschise să ningă să mă ningă până devin un cub de gheață iarna se strecoară prin crăpături

e ciudat camera asta poartă în umbre imaginea ei pereții se ascund unul de celălalt fac schimb de întuneric ar trebui să îți fie frică îmi spun îmi deschid ochii larg ca o pisică în noaptea

l-am cunoscut pe cel cu trupul încorsetat de lacăte pe când studiam moartea unei frunze la capăt de stradă își transforma brațele în balustrade pentru oamenii care urcau treptele lumii

toamna pot să mă desprind desfac lanțurile de pe glezne zbor dar nu ca o pasăre încă cerul e o întindere dincolo de care nu văd nimic și limitarea asta mă scoate din minți pentru că hei sunt

mama e mișto la oraș ai mult loc să te pierzi străzile astea înguste mă atrag mereu privesc des înapoi ți se pare așa am eu vocea seara când mă pregătesc să nu dorm să nu văd soluții sunt