Neagu Raluca

tac în somn pentru că las poezia să îmi coordoneze visul tocmai în burta animalului tău de companie tac pentru că nici eu nu am acoperiș dacă aș vorbi s-ar porni o ploaie de-a lui Noe mi-ar

dacă m-aș (de) scrie aș spune că ura este un ac de albină în bocancii mei am umeri pe care nu se poate sprijini un copac merg legănat și lumea pare mai puțin stâncoasă uneori dansează în ritmul

aduni fire de iarbă și ți le lipești sub pleoape de parcă ai vrea să fii singura primavară din mijlocul iernii și ești frumoasă pentru că radiezi ciudat pentru că te încăpățânezi să crezi în

știu că uneori ai trânti cerul ai mușca din norii ăștia blestemați care aruncă frunzele din vârf cu picurile lor de metal ești prins în capcana păianjenilor te văd scuturându-ți gândurile de

începusem să cred că din mine crește o siberie că păsările vor zbura curând și va rămâne doar trunchiul de care se vor agăța corbii ca niște globuri și vor lumina întuneric nu nu mă deschid

ești cu un an mai înalt și cu alți patruzeci mai îmbătrânit șanțurile acelea putin adânci din jurul ochilor te arată bun ca un foc de sobă te arată fragil așa cum îi stă bine unui

nu sunt un om norocos priviți-mi mâinile doar un om invidios pe cei mulți cu norocul în frunte are buricele degetelor atât de monstrous expuse doar cineva nenorocos poate să planteze copaci ei să

șoferul avea masca aceea de om singur pe care ți-o citesc uneori în ochi număra de câte ori se întrerupea dunga albă cu care ne întreceam. când se oprea să își ușureze sufletul mi se făcea

acum când totul e mort afară chiar și luna nu îmi rămâne decât să mă transform într-o sirenă la capătul paharului din care sorbi un lichid colorat ca o mlaștină acum când tot blocul tace în

o să înțeleg foarte curând că norul ăsta ca un cheag pe un ochi îmi aparține. că inima transformă zidurile în poduri și dorul nu știe nimic despre moralitate sau echilibru când strânge

mama înfășoară pastilele în ambalaje colorate spune: ia bubu bomboane. le îngrop la picioarele copacului din curte să se facă bine să le mănânce râmele tatei apoi peștii apoi rechinii numai să

știu că ziua bună se cunoaște după cât de rar clipește soarele sunt un magnet pentru furtuni caut în disperare liniștea și când o găsesc ma învelesc cu ea până mă sufoc și e ciudat cum ascund

îngerul meu păzitor era vagabondul adomit la picioarele călătorilor și inima o ducea într-o găleată bătrâna vânzătoare de flori oamenii nu văd clar furtuna din ochiul drept între mine și

sunt uneori omul trist dintre aceia care aduc ploaia trag norii după mine ca pe zmeie până îi îndes deasupra ciocurilor și murmur cu pleoapele strânse să plouă să vă plouă am simțit picuri

să rupem semafoarele din rădăcini să le dăm păsărilor să zboare cu ele până în țara unde soarele stă și așteaptă norii să treacă să întreacă viteza sângelui când fug cu orașul în spinare și

am văzut ieri un om care vorbea cu o pungă avea degete ieșite prin pantofi și smocuri de păr lipsă ca o iarbă cosită neglijent l-aș fi luat să îi arăt scările care urcă și coboară urcă și

îi numărăm bătăturile ne mândrim cu spatele îndoit cu picioarele slabe și tranșeele din frunte ieșim la șosea arătăm tuturor coloana tatei vai cum șerpuiește strigă cineva vecinii vin îi sărută

e un balerin agățat de limba clopotului bătrânii fac multe cruci multe și dese ca să-i spele păcatul de parcă ar fi o haină pe care o îneci în râu să nu-i vadă noroiul Cel de sus. nimeni nu-l

ne suflă în ceafă o vacă alergând invers ca omul păianjen în vreme ce noi executăm ordinele militărește bocancii strivesc omizi. omizile mor cu un țipăt la care nu reacționează

cu gândurile prinse de toate autobuzele lumii aștept să vină somnul ca un hoț și să mă deconecteze din colțuri monștrii mă privesc cum îmi scot sufletul și-l pun în pahar uneori nu ajunge patul

uite cum fug lacrimile în pernă și mor lasă-le sa moară vreau să ajung spre nicăieri pe drum șerpuit să erupă toți norii să ardă orașul ca un șoarece și eu să calc pe oasele lui cum aș merge pe

cum te-ai hotărât să fugi tocmai când erai cel mai iubit? pașii tăi au rămas o vreme în grădină să adulmece iarba apoi vântul i-a recuperat mi-am așezat ochii la fereastră cu atenție i-am

m-am trezit și mi se părea că uitasem ceva patul l-am lăsat la fel de răvașit după ce luptasem toată noaptea am alergat pe străzi cu pantofii prea mici m-am împiedicat în pașii de uriaș pe care

tai noaptea în două ca pe-o portocală sorb întunericul ei acrișor din care fac poezie agitându-mă alergându-mă pe culoarele inimii trebuie să ajung acolo unde tragi linie și urmează noul