Neagu Raluca

să transform oamenii în statui și eu singura pasăre cântătoare singura pasăre pe care nu o va ucide decât ploaia visele trec și lasă în palmă urme de gheare sunt un animal hăituit de vânătorul

sunt tot aici am o lopată cu care sap ieșirea din tunel stâncile îmi lovesc mâinile ca un părinte să nu te temi nu îmi pasă de rănile care cântă și se deschid timpul ploilor aduce timpul

stăm de strajă cu unghiile roase am părăsit demult cortul în care visam e o crăpătură în noapte un spațiu cu iederă sălbatică printre. suntem la cursa de cai neîmblânziți copitele lor

din inima zăpezii cresc trandafiri morți din trupul ei ne facem case și prieteni translucizi ar trebui să fim fericiți. ar trebui să fim stele căzătoare în părul unui uriaș. trăim dragostea mai

spun: sunt ceea nu ți-aș dori să fii și sar garduri de sârmă ghimpată alături de caii sălbatici. ei îmi cântă noaptea să adorm, dar frica înțepenește în degete ca o așchie. nu vrei să mă cunoști.

aștept cu un sac desfăcut la gură dă-mi Doamne și mie pere mălăiețe cum să te slăvesc pe stomacul gol? în noaptea coaptă îmi e bine îmi e cel mai bine. scriu cu mâinile stângi: dragă Tu,

cine a inventat lupta cu umbrele a fost un prost nimic nu are sens în noapte chiar și visele colorate sunt minciuni alb negru dormim dormim niciun sunet care să tragă cu pușca mergem

mama ascunde păpuși „sunteți mari nu vă mai trebuie” și le spânzură de grindă podul casei este un cimitir de jucării în care nu putem să plângem visez des cum cineva mă privește cu ochi

40 de ani cu gânduri la fereastra vecinului din cer ne-au arătat firul scurt și misterele mărilor așa facem: cu o sete sinucigașă la început nu ascundem faptul că ne tragem de șireturi cu

am vazut cheile cu breloc de floarea-soarelui acolo pe șine și m-am gândit că nu vor mai deschide nicio ușă nu vor mai avea sub ce pat să se piardă de azi sunt tot ce a mai rămas din ea un

cerul cu genunchii vineții mă privește ici colo lumini pătrățoase storuri stoluri de păsări albe lipite-n fereste vântul umflă ramurile ca un nebun mă gândesc la volumul copacilor și zâmbesc

privesc lumea printr-o fereastră murdară disting doar urme peisajul întunecat și geometric se continuă în garsonieră se amplifică dacă închid ochii și mai ales dacă tac vizavi se întâmplă

bătrânii satului trași în țeapă mă urmăresc să mi-amintească datina „în izvoare intră doar cei cu ochi blânzi de libelulă” pășesc pe limba imensă a muntelui îi admir obrajii nebărbieriți și

nu dormim câteodată pare că vedem licurici și ne lipim fețele de geamuri ca iezii uciși din poveste ar trebui să găsim un vânător să ne taie din burta asta de metal ar mai trebui o bucată de

mama e mișto la oraș ai mult loc să te pierzi străzile astea înguste mă atrag mereu privesc des înapoi ți se pare așa am eu vocea seara când mă pregătesc să nu dorm să nu văd soluții sunt

au început să pice toate să se crape și să cadă numai zidul care mă însoțește nu furtuna aia din spatele geamului e doar o glumă proastă ar trebui să mă deschizi și să privești acolo haosul în

/am închis am închis nu vezi lacătele cum ne atârnă de buze? ce tot stai cu buzunarul ăla deschis de parcă ar putea să cadă luna în el ca o monedă în automat./ dați-mi înapoi măcar un sfert de

mama se leagănă tata aruncă paharele lichide aburinde îi alunecă pe gât eu vorbesc vorbesc vorbesc nimicurile astea plante carnivore. să nu vă mire dacă rămâneți fără un picior e doar ceva mic

fiecare dintre noi va fi la un moment dat străin fiecare dintre noi va fi un fel de Robinson cu solzi în păr un fel de eschimos un fel de om printre câini și e bine așa altfel ne-am sufoca de

să scrieți mult și sărac fiindcă arta nu se prostituase suficient să îngropați poezia în nămol până la genunchi și apoi să o omorâți cu pietre în formă de versuri desigur cine mai știe ce se face