Neagu Raluca

deci bătrâne pentru că nu pot aștepta buzunare enorme pline ochi sau coroana de lauri te rog să îi pui mamei în geantă zilnic un zâmbet din partea mea mămăița să stea liniștită nu ne-am

să vorbească toate cuvintele din lume să se arunce peste buzele tale peste amprenta lor violet dar azi liniștea ta îmbracă în gol se mulează pe zidurile casei întotdeauna cu spatele la

trăiesc și eu pe aici unde gunoaiele cad iarna din cer oamenii merg pe stradă cu bărbia în piept și zilele se fugăresc una pe cealaltă stau într-o clădire verde ca un mucegai norii din cameră

nu am timp să mai fiu copil mama lasă-mă să mă desprind așa-i spuneam până când lacrimile ei se întindeau ca o cascadă sub tălpile mele atunci tata punea scânduri în ferestre și tăcea iar eu

îmi plăceau întotdeauna avioanele de hârtie foșneau în vânt ca niște aripi adevărate nu aveau nevoie să învețe nimic zborul îl aveau în pătrățelele din caietul de mate câteodată lipeam

dormeai lângă mine liniștit visele te înveliseră în tăcere/ trupul tău respira prin fiecare por mi-am dorit să respir și eu odată cu tine de când s-au zidit atâtea cuvinte între noi mă

frumoasa doamnă în negru are ochii întredeschiși valuri se adună în cerc și i se lipesc de pupile stă întinsă pe pământ/vorbește cu șoapte pierdute printre firele ierbii doamna în negru își

lumea e o arenă mare de circ nuanțe pestrițe lumini alese pentru a îmbrăca un decor mimi și clovni se nasc ciuperci otrăvitoare învăluiți oameni eșarfe se înnoadă unul de celălalt

mă amețesc toate lucrurile astea maria nu vezi cum roiesc în mine stoluri de corbi albi parcă-s de zăpadă fiecare dintre ei bate cu ciocul un cod morse dezacordat și tu continui să taci când

noaptea se plimba nestingherită pe străzi eram rătăciți în gândurile noastre eu alergam pe cărări albe cu ochii deschiși între noi liniștea era o lamă de cuțit am îmormântat speranța azi cu o

la capătul lumii un om se naște cu brațe împletite ca niște crengi ondulate îi spuneau uriașul Lenny deși avea sufletul mic nu era special chiar dacă lumea nu îl putea cuprinde și uneori

mergeam pe strada cu blocuri bătrâne unul lângă altul ca figurinele de hârtie spuneai că vântul ne împiedică să privim drept închide ochii acum nu îți mai împletește genele te ascultam cu

pe străzile în formă de cochilie cerul se închide ca o palmă peste oamenii cu capete descoperite nimeni nu știe dacă a venit antichrist-ul sau doar aerul miroase a furtună și stau de vorba unul

am asistat odată la moartea cuiva un criminal om mi se pare stăteam cu fața spre el așteptam minunea morții să răsară din corpul strâns cu lanțuri în prelungirea brațelor. tăcea și

în fiecare zi plec spre gara unde ne-am văzut prima dată atunci gerul se lipise de ferestre mi-ai spus ca liniștea e altfel iarna și poți să adaugi o bătaie de inimă pentru fiecare fulg mă

mi-e iarnă și frigul ăsta ne frânge mâinile Ania nu mai căuta pământul gheața îți schimbă ochii în cenușiu te-am văzut aveai flori înghețate în palme \"habar nu ai cum miroase gerul a

drumul spre tine e întotdeauna comun plouă închid ochii sub umbrelă am pași mici cât să ascundă în urme graba de moarte mă sperie gândul o să întâlnesc omul ăla cu o mie de capete și fruntea

în ziua aceea îmi era greu să aduc apă în palme simțeam cum se scurge printre degete ca amintirile tale și valurile mă îmbrățișau din ce în ce mai strâns uneori nu ai nevoie decât de un pas

lucrurile sunt pe dos azi soarele e mai mare decât pumnul meu strâns m-am lipit de pământ ca brațele în V să îl cuprindă dar e rece și mă înconjoară frica de frică habar nu am

doctore nu încerca să mă repari ca pe o jucărie stricată urăsc gravitatia eu nu arunc lucruri ci le eliberez nu spune cuvântul \"diferit\" ca pe o boală incurabilă oamenii sunt la

alice și-a scris viața într-un cuvânt este actriță poetă și Dumnezeu nu știe de ce nu prinde răsăritul niciodată are alzhaimer și nori în privire învață să învețe să uite cine e zâmbește

poveste de adormit copii luați-vă un loc întunericul este destul pentru toată lumea mâinile stau obligatoriu la spate nu cumva să atingeți cu ele zgomot de hârtie arsă mereu trecem