Monica Mihaela Pop

Stau pe marginea ploii, liniștită. Aud picăturile, le aud vâjâitul ușor spiralat al căderii, trecând pe lângă mine. De ce plouă? Nu-mi răspunde nimeni. Doar ploaia cade, monotonă ca un roman fără

Sunet, picurând zbuciumul unui suflet, Sonata Lunii 9 aprilie 2003

Aseară, mi-am prins în păr o clamă de rufe (mi se tot lipeau, de obraji și de gât, șuvițele neastâmpărate) galbenă-galbenă, cam așa cum e Tweety. Ei, ce spun eu? Lui i s-ar fi înverzit penele

Se spune că-n mediul rural Nu se găsește mai nimic Când, magazinu-universal E tot un mall, însă mai mic. 8 aprilie 2003

Iubitule, deschide tu fereastra Și lasă-așa perdeaua, într-o parte, Să curgă asfințitu-n seara asta Acoperindu-ne, ca pe un semn de carte. Abandonați în patimi clandestine, Copii fugari din

Te provoc la duel! Vreau ca mâine în zori Sub pași să ne-ntindem câmpii elizee, Ca arme s-avem: tu – petale de flori Eu – sfioase culori, peste cer curcubeie. Vreau martori să-ți fie doi

Un cer vertical corăbii suspendate ochi de curcubeie 1 aprilie 2003

Zilele noastre au fiecare alt gust, nu seamănă între ele decât în săruturi. Uite, ieri de exemplu dimineața a avut gust de pâine prăjită și lapte cald, îndulcit cu o îmbrățișare de bun

Cerșetorule ce ești! Tot vii și te milogești Ba să-ți dau o sărutare (că fântâna apă n-are și ți-e sete de-o să mori fără gura mea, în zori) Ba vrei să te strâng în brațe (ca să nu te mai

Locuim amândoi în arena-ntâmplării Ne-ntrecem în salturi mortale, pe rând, Balansându-ne viața-ntre semnu-ntrebării Și-un etcaetera mut, deprimat și bolând. Marionete cu suflet, pe sârme

Lacrimă pură, din ochiul adâncului tainic scânteind. 10 martie 2003

Fremătătoare, curcubeie de gânduri prin tâmplele lui. 9 martie 2003

Ferestrele deschise-nspre trecut Le-au aburit privirile-mi lichide Și tot mai des, mă doare-un început Pierdut pe ale Timpului hlamide. Sprâncenele-arcuite a mirare Ca două linii curbe,

Sunt 26 de ani de când pământul nostru s-a răzvrătit într-un ucigaș scrâșnet al măruntaielor sale. Haideți să ne amintim câteva clipe de cei care, atunci, au fost învinși. Dumnezeu să-i odihnească!

Atât de fragile sunt încât uneori mi-e teamă să le strig prea tare. Mărgele neprețuite, mi le înșir pe degete în șoapte călduțe, dar numai până când într-o ireversibilă trecere, îmi

Stăm amândoi la masă, de ziua nunții noastre, Doi îngeri fără aripi, uitați de Dumnezeu, Din când în când tresare, printre tăceri albastre, O pleoapă, peste vreme-nchizându-se

Cuibarul de gânduri proptit între tâmple E greu, de atâtea-ntrebări câte-au fost, Răspunsuri mai vor și acum să se-ntâmple Dar nu mai ești tu, să le cauți un rost. Topind mângâieri dintr-o

Agathon ne dă de veste: Dracula Parc e-acum la noi Și ne va crește ca-n poveste Producția de ... usturoi.