Poezie
Cu tălpi de pământ
1 min lectură·
Mediu
Ochii mei văd încă prin izvoare,
Părul îmi miroase, crud, a frunze de nuc,
mâinile îmi sunt lujere de crini
iar degetele petale
(ai grijă când le săruți, parfumul lor poate ucide).
În nări îmi stăruie,
mereu,
miros de cozonaci,
dulce aburind a dalbe flori și leru-i ler.
Încă simt în căușul palmelor
căldura boțului aceluia, rotund și galben,
Soarele copilăriei mele.
Mai port și acum cireșe la urechi,
îmi înmoi fața,
până la confundare,
în ciorchini de liliac, respirându-le parfumul.
Colierul meu e o horă, cu chiuituri cu tot,
iar de ea port agățată,
talismanul meu norocos,
o învârtită, fierbinte,
de pe Mureș.
Uneori ascund busuioc pe sub perne,
să visez ca altădată,
în culori.
În suflet, între minus și plus infinit
am împlântată o cruce,
(uite tată, scriu despre tine!)
cu țipătul agățat de colțurile ochilor,
ud ...
Da, ai dreptate!
Sunt o țărancă urbanizată, cum bine ai spus.
Și ce dacă?
Sunt mândră că mai am încă pe tălpi,
umed,
pământul de acasă!
26 martie 2003
0165.669
0
umed,
pământul de acasă!
M-ai atins din crestet pana in talpi
cu degetele tale frumos mirositoare
pentru consateana de mine deloc ucigatoare