Monica Mihaela Pop

Încercănată, lumina tresare la strigătul cocoșilor debusolați de ceață. Nesomnul perfid boală a trupului meu încă tânăr, tace, ascuns în monograma cearșafului. Perdele îngreunate de

\"Petală de crin parfumată, Presată-ntre foi de hârtie, Al cui dor îl porți, resemnată Și mută petală gălbuie? Din inima cui s-a desprins Fiorul iubirii de-o noapte? Și-ai cui umezi ochi

\"Am scris în copilărie, așa cum numai un copil poate scrie, cu stângăcie, pentru a da frâu liber imaginației. Îmi exprimam stările sufletești în cuvinte simple, doar pentru a le da o formă. Am

Voi posta aici, sub forma unui jurnal, o lucrare pe care am scris-o anul trecut, pentru susținerea unui examen la facultate. În ultimele patru săptămâni m-am tot gândit dacă ar fi bine sau nu să

De mâine îmi voi afunda privirea în frunzișul pădurilor, lacrimile mele verzi, conspect de iubire tânără, vor curge apoi peste rădăcinile trupului meu. De mâine îmi voi înmuia degetele în

Aleargă mereu spre același infinit, căutându-se. 27 ianuarie 2003

Pe marea scenă-a lumii suntem actori cu toții Și ne ascundem viața pe sub machiaje stranii, Ne temem ca speranța să nu ne-o fure hoții, Dar asortăm urale costumului Armani. Prin noi trec zilnic

Stea exilată, lumina ta e mereu înlăcrimată. 22 ianuarie 2003

De ce totul deodată? Nu! Eu vreau în fiecare zi câte puțin. Vreau azi un punct, apoi, spre seară, vreau o linie iar dimineață vreau un cerc, să-l agăț la urechea lunii, cercel. Nu vreau

Mi-e dor de gura ta pe sânul drept Și de furnicile umblând dezlănțuite Prin trupul meu, și nu mai pot s-aștept, Mi-e mult prea dor de mâinile-ți vrăjite. Ființa mea e răscolită iar, În suflet

Cine sunt eu? Întreabă valul neostoit al mării și cetățile de corali din adâncuri. Întreabă câmpiile sângerând maci și munții cu fruntea în soare, surâzând. Cum sunt eu? Îți vor spune

Dincolo de ea e o lume întreagă, ascunzându-se. 15 ianuarie 2003

Culorile lui le văd, pipăind cerul cu degetele. 15 ianuarie 2003

Pășeam pe câmp, desculță, când deodată am simțit în talpa stângă o furnicătură subtilă, ca și cum aș fi călcat pe o silabă de arici uitată la soare. Și culmea, talpa mea a rămas acolo, prinsă

Ore și minute mi se cern prin plete, Palide secunde trec și ele-n grabă, Timpul stăpânește ceasul din perete (Poate de aceea la tâmple sunt albă). Aripi translucide flutură-n tăcere, Gândurile

Pași care se duc strigăte de cuc, Rătăcită-n zare palidă cărare, Floare care-nfloare seara pe răcoare, Sălcii aplecate peste mal de ape, Frunze foșnitoare stele căzătoare, Cornul

Sunt vinovată pentru ziua ce-a trecut, La fel, pentru secunda ce-o să vină, Pentru lumina care-n zori a renăscut Găsește-mi mie, numai mie vină. De-i cer senin pe mine mă-nfierează, Iar dacă

Nu-s destule cuvinte, în ele să-ncapă Atâta cât zbucium în suflet îmi sapă, Oceanele toate nu pot să cuprindă Noianul de gânduri ce tot mă colindă. Zăpezile lumii aș vrea să mă ningă Și ploile

Hai, dragul meu, la mare, să fim doar noi pe maluri, Să ne iubim pe plajă, ca doi nebuni amanți, Nisip să ne-nvelească iar cântecul din valuri să ne aducă-n vise sirene și pirați. Ah, lasă-mă

Tâmplele zvâcnind, ziduri ce împresoară atâtea gânduri. 16 decembrie 2002

Stăm la marginea tăcerii. Ne atârnă picioarele, în gol, deasupra primei atingeri. Stăm cu privirile pierdute de o parte și de alta a copacului care ne-ar putea reda cuvintele. E atât de