Mondea Adrian

Respect efortul enorm pe care îl depuneți pe Agonia, iar opiniile critice sunt, pentru mine, un punct de plecare spre mai bine, întotdeauna spre mai bine. Profesorul Aurel Pantea spunea într-un interviu recent: „Poetul născut la oraș e mai degrabă înclinat să dezvolte un imaginar dramatic. El nu-și găsește resursele pozitive ale existenței lui, nu-și găsește forța de a comunica în starea de euforie cu elementele lumii.” Tot caută, tăind cu securea pădurea. Din păcate, fericirea rămâne uneori doar o curtoazie a imaginarului nostru – un paradis lacom care ne consumă organic (poate fi și viermele acela din tequila, alcoolul dublu rafinat despre care vorbeați). Îmi place să cred despre mine că nu pun presiune pe idei / pentru mine, totul e un joc continuu si atat. Personal, consider că un jucător excelent de tenis de câmp nu va fi neapărat și un jucător grozav de tenis de masă – întocmai cum cineva poate fi un poet talentat, dar nu și un critic de aceeași anvergură. Sau invers, ma rog. Oricine își asumă critica în maniera „trebuie să spun și asta, iubesc primul impuls, îl ador” ar trebui să aibă o uriașă conștiință asumată a urmelor de cui lăsate-n tocul ușii. Glumesc, evident.

Pentru cei care asistă la dialog, poate că singura lecție de reținut de aici e aceasta: „Un autor care scrie slab și pică pe mâna unui critic serios care îl desființează are de învățat, dacă este inteligent. Dacă înjură criticul care l-a desființat, nu are nicio șansă.” tot profesorul Pantea.

Domnule Caragea, vă mulțumesc frumos. Mă bucur că citiți cu inima deschisă. Într-adevăr, starea mea de spirit este rezultatul acestui dialog autentic între două suflete. Acest text trebuia să iasă la suprafață ca o fântână arteziană. Am pe birou un calendar cu file albe. Pe data de astăzi voi consemna: „Poate că acest tip de dialog trebuie să existe și între eul tău poetic și eul uman.” - Ionuț Caragea. Respect. o zi faina.

Domnule Caragea, îmi place să contez întotdeauna pe lecțiile învățate. Sunt sigur că aceasta aduce un progres autentic în tot ceea ce facem. Acel plus valoare. De multe ori mă străduiesc prea mult să nu o iau personal, să nu dau drumul primului impuls – vă rog să mă credeți. Farmecul unei dezbateri complexe rafinează idei, iar, așa cum ați spus, „fiecare își vede de drumul lui”, sunt convins că fiecare suflet își găsește vocea la un moment dat și, în final, trăirea aceea unică și inegalabilă. Depinde de moment și circumstanțe. Vă dezvălui, de asemenea, un secret - eu mi-am găsit-o la Mihăilești, pe data de 24 mai 2004.

Cât despre fior? Am lăsat un articol – poate ar trebui făcută o dizertație între „fior” și starea de spirit. Iar cuvintele mele nu ascund, ci doar deschid fântâni către mine, din încercarea de a mă cunoaște introspectiv, ca... o comoară. Ideea este să citiți cu inima deschisă.

Sper că acest răspuns să vă ajute să vedeți și din altă perspectivă intenția mea de a căuta sinceritatea prin cuvinte (o idee se poate desprinde din răspunsul către domnul Postolache). În necunoscut, totul este oglindirea a ceea ce cunoaștem mai mult... despre sine. Respect pentru tot ceea ce faceți! O zi faină!

Domnule Postolache, am remediat. Vă mulțumesc pentru sfat.

Sincer să fiu, nu m-am gândit că pot exista mai multe perspective: cel care uită, cel care asistă la această uitare, o viziune simbolică în care uitarea devine un peisaj metafizic sau o abordare introspectivă, aproape de o confesiune lirică, etc.

Ideea este că, prin acest text, am încercat să explorez viziunea simbolică, peisajul metafizic, cu dorința de a fi original și autentic, în condițiile în care, poate, toate cuvintele au fost deja rostite. Mi s-a spus că textul nu are fior. Sunt de acord. Îmi asum acest risc și îl eliberez.

Din perspectiva celui care a trăit această stare de durere, confuzie și pierdere – mea culpa – vă înțeleg și vă respect.

Pe un caiet de amintiri am scris: „Nu trebuie să-ți amintești, bunicule – eu îți voi păstra adevărata poveste.” Poate de aici, titlul "nefericit" - alzheimer. O să vă citesc. Mi-ați atras atenția. Zi frumoasă.

Ionut, din comentariul tau se desprinde ideea ca, deși versurile mele explorează o latură personala, intensitatea emoțională nu reușește sa se transmită în mod autentic. Înțeleg ca ai perceput anumite metafore si imagini ca fiind prea calculate sau, pe scurt, ca o „imitare” a sentimentelor reale. Ma surprinde ca folosirea unor expresii figurative, precum comparatia cu staniolul, ti-a stârnit această impresie, ca și cum ar fi fost o protecție a unei vulnerabilitati interioare, dar fara sa reușească sa atinga adâncimea pe care o cautai. Chiar apreciez sinceritatea ta și simt nevoia sa clarific ca intentia mea nu a fost să calculez emotiile, ci să explorez complexitatea lor printr-un limbaj care, desi experimental, a incercat sa reflecte o realitate interioară nuantata. Ma intreb daca ar fi util pentru tine să aflu mai multe despre ce anume ti-ar fi placut sa simti sau sa vezi în text, astfel încat feedback-ul tau sa ma ajute sa ma dezvolt (pana unde?) ca atare. In esență, imi doresc să comunic autenticitate si să trezesc o stare (cine nu vrea asta!!!), chiar dacă se poate alege un drum mai puțin convențional în transmiterea acestei stări. Multumesc ca mi-ai împartasit punctul tău de vedere / imi ofera ocazia sa imi ascu(l)t simturile și sa inteleg cum pot să aduc o conexiune mai profundă între cuvintele mele și trăirile pe care doresc să le transmit. In definitiv, doar (d)in profunzimile noastre se nasc jocurile autentice, nu-i asa?, strategii care se dovedesc inexorabile, un fel de asteptari ce se opresc, din pacate, doar la suprafata. Si iarasi retoric ma intreb "ce oare vreau sa demonstrez eu pe acesta pagina?" "chiar am nevoie de validare?" Visatorii sunt intotdeauna de neinteles. Mi-ar trebui poate doar o acceptare a ceea ce sunt - un capriciu imprevizibil al unei stari inchise intre prea multe elongatii.

scuze, "m-a atras titlul..." si am zis ca nu mai scriu in statia de autobuz pe telefon:))

scuze, "m-a atras titlul..." si am zis ca nu mai scriu in statia de autobuz pe telefon:))

un mic manifest de pe vremea când scriam pe Q. O promisiune față de mine însumi că pot dezvolta o legătură intimă cu cititorii mei. Descoperirea Graalului liric:)))) ca o paranteza (ușor naivă, probabil de aceea am și păstrat-o). Și, cum suntem într-un atelier literar, m-am gândit: «De ce nu?» Să vedem și alte păreri. Sunt tentat de zona „cyber” și, în egală măsură, prudent. Probabil voi scrie un poem care să sugereze un dialog emoțional transpus într-o realitate digitală distopică – un fel de rezistență la scrolling-ul infinit, sacrificându-mi, pe rând, toate simțurile.Mai am și o colecție de timbre vechi / nu au cine știe ce valoare, dar le păstrez în continuare, fără să-mi explic foarte clar de ce. Îmi place, totuși, efectul acela „adolescentin” – dă un strop de savoare. Mulțumesc de semn, Ionuț. Am trecut clasa:)))))

Domnul Pașa, e perfect legitim. M-am întors asupra finalului de mai multe ori, pledând pentru o atmosferă mai ambiguă, mai „poetică”. A ieșit ce a ieșit, conform stării mele de moment, păstrând în cele din urmă acest ton uplifting, un fel de „self-help”, așa cum bine afirmați. Tot ceea ce scriem intră, fără să vrem, într-un proces de explorare și rafinare continuă. Mulțumesc de semn.

ma atras titlul acestui poem „gâște sălbatice”, un fel de cautare suspendata parca "voita in contrast" cu tema oferita. Imi place substratul existential, sentimentul care il resimt de alienare urbana si pivotarea dintre partea de inceput si final. e acolo o articulatie minora care se poate corecta, penultimul vers (probabil o viteza de redactare - mi se intampla si mie). scot in evidenta "anotimpuri incompatibile cu / înclinația lumii / nopți fără lună ce ar trebui interzise" aici cred ca rezonez cel mai bine. Okay, e doar o parere, respect intentia poetica si preferintele stilistice ale fiecaruia dintre noi. Semn...

așa este. Unele texte vin dintr-un loc profund intuitiv, iar intervențiile excesive în procesul creativ pot risca să afecteze autenticitatea. Este ca și cum ai 'naște' un copil și l-ai prezenta lumii așa cum este el: unic, imperfect poate, dar al tău în totalitate. Procesul de a-l "tuna" ulterior mi se pare inutil, pentru că pierde din sinceritatea momentului în care a fost creat. Nu faci decat sa sctrici momentul creatiei. Acest poem și cel postat ulterior, "Electric Blues", sunt poeme de sertar, scrise în 2015. Sunt rodul unor nopți de reflecție și insomnii, iar pentru mine ele păstrează vibrația acelui timp. M-am gândit să le împărtășesc aici, chiar dacă am avut o ezitare inițială. Poate tocmai această vulnerabilitate este ceea ce le dă autenticitate...

Îndrăznesc să pun câteva întrebări, întrebări care încearcă să aducă un echilibru convențional textului propus de mine pe grup („Doar tu”) și nu numai. Prima întrebare se referă la repetițiile formulate în text. Pentru mine, ele nu sună agasant, ci, dimpotrivă, rezonează profund cu mine. Totuși, mă gândesc că unii cititori ar putea considera repetiția ‘nu există’ ca fiind redundantă. Credeți că acest tip de repetiție ar putea fi dozat mai bine? Cum ați sugera să procedez în acest sens? O altă întrebare privește finalul poemului. Mă gândesc să schimb expresia ‘convenția frumos parfumată’ cu o imagine mai puternică din punct de vedere simbolic. De exemplu, o rima pentru cuvântul ‘trotuare’. Cum vedeți acest aspect al încheierii în raport cu mesajul global al textului? Parcă ceva încă nu rezonează... În final, o întrebare de perspectivă pentru poemele viitoare. Fiecare autor încearcă să păstreze un echilibru între claritatea simbolurilor și ambiguitatea care invită la reflecție. Cum credeți că ar putea fi optimizată această balanță, mai ales în contextul unui text destinat unui public divers? (Desigur, nu e cazul aici, dar e o reflecție generală care mă preocupă.) Mulțumesc mult pentru răbdare și deschidere!

Mulțumesc frumos pentru feedback și pentru timpul acordat. Rețin aceste chei pentru introspecție: „iubirea redusă la tăcere”, „vers alb pe pământul negru” – o nouă dimensiune grafică a fluturelui alb, „o urmare a nefericitelor întâmplări” – coerența emoțională dată de tic, și „cireașa de pe tort” din final. Întotdeauna mă gândesc că nimic nu este întâmplător. Nu există pierderi, înfrângeri sau eșecuri, ci doar lecții învățate. Ce pot învăța din acest comentariu? Puterea simbolurilor, ambiguitatea ca forță și continuitatea emoțională – repere previzibile pentru un tonus emoțional autentic. Mă bucur că toate acestea au rezonat, iar interpretările oferite mi-au deschis noi perspective asupra poemului (atâtea semne de introspecție viitoare). Încă o dată, mulțumiri sincere! Respect pentru tot ce faceți în acest grup literar.

si "atonement" in loc de "asolement" - consecinta nefolosirii unui program virtual de corectare:)

e acolo in comentariul meu un act ratat "ultrauzitate". aceeași plecare

Fascinant comentariu. Am identificat multe fragmente (hai sa le spun firide) și semne de luat în considerare. Îmi place apropierea de douămiști, deși consider că sunt mai degrabă dualist :) drept dovada structura bine intenționată a poemului, între introducere și final, pentru a reflecta dualitatea experienței (mele) umane. Desigur, această structură poate fi îmbunătățită. Validez. Ce nu am înțeles este comparația cu „locul crimei” și „metempsihoza” omului de zăpadă. Aceste elemente nu sunt dezvoltate eficient? Intenția mea a fost să aduc un echilibru și să susțin, așa cum m-am priceput, tema centrală - „asolement” ca o formă de răscumpărare. Elementele "ultruzitate” din prima strofă le-am inserat cu grijă pentru a putea susține anumite imagini și stări emoționale, creând simboluri complexe pe parcurs. De aici strofa a doua. Sunt de acord cu propunerile facute despre aceste teme recurente, aceste clișee, și intenționez să dezvolt pe viitor construcțiile lor, poate în acest poem sau în cele ce urmează. Alegerea unui final tragic, regizor... O observatie pertinenta, probabil, aceasta vine din experiența acumulată de peste 30 de ani în funcții de conducere în situații de urgență și din radiografia tacită a miilor de "experiențe" traite între viață și moarte. Aceste „locuri ale crimei” tangentiale si sugerate subtil... Apreciez timpul și atenția acordate poemului meu. Cu siguranță, voi reflecta pentru a aduce un plus de valoare în aparițiile viitoare. O sa pastrez în poem dublul registru, complicitatea, evanescenta și stilul dramatic, lăsând deschis un orizont (a)temporal în compania ultimului om de zăpadă. Respect și admirație pentru tot ceea ce faceti! Un An Nou cu bine si realizari frumoase!

Pentru a atinge perfecțiunea unui „ceas elvețian”, aș umbla puțin la aceste mici "remonturi": „nici dacă vântul a scuturat locul fără să băgăm de seamă” / „cred că amândoi ne închipuiam aceeași poveste” / „din cer cădeau, galbene și moi, o mulțime de stele”. E o parere bineinteles! Un text cu un fir narativ subtil. Pentru mine o calatorie simbolica iar contrastul final emotioneaza. Las semn. Sensibilitate.

Apreciez răspunsul și preocuparea dumneavoastră pentru autenticitate. Aș vrea să lămuresc un aspect: textul comentariului îmi aparține în totalitate, iar ideile exprimate sunt ale mele. Am folosit, într-adevăr, un instrument digital pentru corectură, pentru a introduce diacritice și semne de punctuație, însă nu pentru a genera conținutul propriu-zis sau ideile din el. Consider că acestea sunt doar instrumente ajutătoare, care îmi permit să comunic mai eficient. Intenția mea a fost de a oferi un feedback sincer, așa cum am simțit poemul. Sper că precizarea aceasta vă va ajuta să înțelegeți că nu am urmărit nicio „scurtătură” în analiza textului și nici nu am vrut să minimalizez valoarea creației dumneavoastră. Dacă vă uitați cu atenție, nu am dorit decât să completez ceea ce a spus ante-mergătorul meu cu privire la singurătate, neliniște și evadare prin creație. Eu nu pot decât să vă mulțumesc pentru oportunitatea de a vă citi poemul și de a reflecta asupra lui.

Cu stimă,
Adrian Mondea [AM] nu [AI] :)

care construiește un poem cu o forță emoțională elocventă, într-un cadru intim bine definit și structurat, evidențiind un amestec de imagini hibernale, puternic conturate. Personal, nu sunt neapărat un admirator al tonului confesiv; folosirea acestuia în exces devine uneori redundantă pentru mine. Pentru a amplifica impactul emoțional, caut de obicei noi perspective, prin variații distincte. Totuși, apreciez echilibrul, pentru a nu mă afunda într-un exces de lirism. În acest sens, ar fi binevenite secvențe mai reținute, mici pauze și contrapuncte, care să consolideze direcția eului liric — acea polifonie "imaginara" care ar putea servi mai bine tensiunii dintre anumite ipostaze. Per ansamblu, poemul rămâne unul contemplativ prin laitmotivul ales si forta emotionala. De acord cu observatia comparatiei "ca".

Mulțumesc mult pentru clarificare și pentru timpul investit, pentru timp si rabdare! Apreciez sincer efortul de a pătrunde esența acestui poem și de a o interpreta cu o profunzime atât de bine articulată. Ideea trecerii de la introspecție la extrospecție este o perspectivă pe care nu o gândisem inițial atât de explicit, dar acum, prin prisma observațiilor facute, o regăsesc subtil integrată în text. Cred că această tranziție – de la observațiile personale la reflectarea lor în lumea exterioară – este, de fapt, parte din procesul firesc al creației mele, de multe ori agasant sau criptic cum adesea mi se atribuie. Nu este un comentariu stufos, ci dimpotrivă, il consider o încercare foarte generoasă de a scoate la lumină diverse interpretări și straturi ale textului. Această abordare analitică este valoroasă pentru mine, mai ales că îmi oferă ocazia să-mi văd creația dintr-o altă perspectivă, lucru care rareori se întâmplă în procesul creativ personal. Mulțumesc încă o dată pentru gândurile frumoase și pentru tonul pozitiv! Asemenea feedback este încurajator și mă motivează să continui să scriu, căutând acele conexiuni între interior și exterior pe care le-ai menționat. Numai de bine și sărbători cu lumină! Un An Nou cu bucurii si inspiratie.