Atonement

Nu ştiu de ce ai apelat la introducerea explicită şi la finalul care este un amestec de îndemn şi constatare, de vreme ce tot ceea ce este mai important şi mai expresiv se găseşte în strofa a doua. O să încerc să înţeleg din mers. Tema fumatului şi a băuturii este o caracteristică ultrauzitată a poeţilor douămişti cu resurse de inpiraţie epuizate. Un douămiist de duzină se recunoaşte după excesul de băutură, fumat şi sex în poezie. Unul mai elevat se desprinde de acest trend, explorând abisul fiinţial sau, dacă e dragoste/spiritualitate, înălţându-se pe căi transcendentale. Să zicem că ai vrut să te identifici cumva cu un punct de plecare comun, dar asta nu e ceva special..., ci doar banal. Un fel de placare de la zero-ul bioritmic. Strofa a doua e frumos construită, parcă ar fi un filigran cu fire metaforice şi filosofice, minuţios legate unele de altele, la modul perfecţionist. Tu îi spui tapet floral, eu i-am dat o înfăţişare mai delicată. Da, poate fi considerat şi un puzzle monocrom, după o reciclare a memoriei, reconstituirea fiind un fel de întoarcere a poetului la scena dragostei, aşa cum criminalul perfect se întoarce la locul crimei, pentru a-şi admira opera. Bine, comparaţia mea e exagerată, dar dacă e să extropolez, cu toţii ne ucidem timpul cumva, cu armele din rastelul amintirii, apoi admirăm creaţia, încercând s-o resuscităm la recitire, poate şi cu câteva lacrimi, pe lângă respiraţia gură umană la gură de hârtie. Cred că finalul îl foloseşti şi ca explicaţie, pentru ispăşire, îndreptarare, ca să fac referire şi la titlu. Îndemnul e şi pentru tine însuţi, şi pentru public, fiindcă îndreptarea se face prin răbdare, prin rezistenţă în faţa vicisitudinilor vieţii. Culmea e că alegi finalul tragic, fatalist, acel nemuritor şi rece eminescian, transpus într-un om de zăpadă. Eşti ca un regizor căruia îi plac filmele cu final tragic, numai că, atât poemul, cât şi viaţa care l-a generat, bat filmul. Regizor şi fiindcă foloseşti titlul în franceză, aşa, ca un mic indiciu la locul crimei.

metempsihoza e prezentă şi aici, mă refer la omul de zăpadă

douămiişti, plecare

Fascinant comentariu. Am identificat multe fragmente (hai sa le spun firide) și semne de luat în considerare. Îmi place apropierea de douămiști, deși consider că sunt mai degrabă dualist :) drept dovada structura bine intenționată a poemului, între introducere și final, pentru a reflecta dualitatea experienței (mele) umane. Desigur, această structură poate fi îmbunătățită. Validez. Ce nu am înțeles este comparația cu „locul crimei” și „metempsihoza” omului de zăpadă. Aceste elemente nu sunt dezvoltate eficient? Intenția mea a fost să aduc un echilibru și să susțin, așa cum m-am priceput, tema centrală - „asolement” ca o formă de răscumpărare. Elementele "ultruzitate” din prima strofă le-am inserat cu grijă pentru a putea susține anumite imagini și stări emoționale, creând simboluri complexe pe parcurs. De aici strofa a doua. Sunt de acord cu propunerile facute despre aceste teme recurente, aceste clișee, și intenționez să dezvolt pe viitor construcțiile lor, poate în acest poem sau în cele ce urmează. Alegerea unui final tragic, regizor... O observatie pertinenta, probabil, aceasta vine din experiența acumulată de peste 30 de ani în funcții de conducere în situații de urgență și din radiografia tacită a miilor de "experiențe" traite între viață și moarte. Aceste „locuri ale crimei” tangentiale si sugerate subtil... Apreciez timpul și atenția acordate poemului meu. Cu siguranță, voi reflecta pentru a aduce un plus de valoare în aparițiile viitoare. O sa pastrez în poem dublul registru, complicitatea, evanescenta și stilul dramatic, lăsând deschis un orizont (a)temporal în compania ultimului om de zăpadă. Respect și admirație pentru tot ceea ce faceti! Un An Nou cu bine si realizari frumoase!

e acolo in comentariul meu un act ratat "ultrauzitate". aceeași plecare

si "atonement" in loc de "asolement" - consecinta nefolosirii unui program virtual de corectare:)

reîntoarcerea la locul crimei trebuie privită ca un recurs la memorie. Timpul ne ucide pe noi, noi ucidem timpul, amintirile rămân. Nu am făcut referire la eficientizare sau nevoia de eficientizare, dacă e să vorbesc despre metempsihoza de la final, tu ai scris ce ai simţit, iar eu am constatat. Poate că, la nivel inconştient, nevoia asta de uşoară epatare şi fatalism vine şi din dorinţa găsirii unui corespondent metafizic, dincolo de trăsăturile umane. Sau poate că meseria despre care vorbeşti are efect puternic asupra personalităţii, ceea ce se reflectă şi în scris. Eu nu am de unde şti toate aceste lucruri, încerc să înţeleg, totuşi, din prisma cuvintelor şi a energiilor care le însoţesc, ale sentimentelor directe sau camuflate, criptic, în spatele unei gândiri analitice sau filosofice. Cred că devoalarea treptată a eului aduce un plus poeziei tale, dar tu vrei ca omul care te citeşte să facă un efort pentru a te primi, fiindcă îţi plac oamenii inteligenţi şi deteşti superficialitatea. Borges era pe acest tipar, la el fiorul poetic se afla în spatele multor platoşe filosofice. Eu, oricum, apreciez toate formele de manifestare şi explorare poetică, toate având un punct comun, frumuseţea şi complexitatea fiinţei umane. Sărbători fericite!