mircea trifu

Cu marea ta m-am înrudit și eu când norii tăi Îmi lăcrimau pe cer înduioșați de curcubeie Aprinse de-o scânteie din visul ce pe bolți îl sui Nesățios spre cel din-ntâi ce îl iubești,

Mă leagănă cerul în brațele-albastre Și norii prin raze "ascunsea" se joacă, Dar jocul trezește-adormitele astre Și roua în lacrimi pământul îmbracă. Și Luna se-arată c-o falsă pudoare, Părea

Eu sunt cerul și pământul, Sunt marea ce sărută malul, Sunt doina ce topește gândul Și iarba ce hrănește calul. Sunt și tristețea ce-nfioară Și sunt iubirea ce te leagă, Duioasă floare-n

Duduie hornul de râsul focului din soba iernii Fericit când își topește flacăra pe umbra rece, Noaptea pe afară,-adună din zăpadă toți cocenii Și cuvintele stau calde, poate îngerul va

Rupând tăcerea nopții, se-aude cornul lunii, Îmi mângâia auzul cu raza lui de gală, Mi s-au trezit străbunii ca îngerii luminii Și îmi citesc din carte, a mea agoniseală. Vin stele curioase,

de ce în suflet este doar cenușă, de ce în vise aer nu mai am, de ce sunt în genunchi lângă o ușă, și tremur ca o frunză pe un ram. de ce în inimă am plumb încins, de ce mă simt ca un

E amețit iarăși pământul, De mustul galben pârguit, Cositul frunzei e sfârșitul Visului său de-ndrăgostit. Are ascuns un pic de vară, Sub brazda versului arat, Să-i cânte iarna la vioară

Am stat ascuns în umbră, Doar o lumină-am înviat, Să fiu văzut de-un înger Ce stă spre mine aplecat, Să-mi dea cu-n fulger, Din aur un pocal cu ambră. Să-l beau și să mă scutur, Să-mi

Plouă iar cu coji de ouă peste măștile durerii! La ce trebuiesc umbrele, de ai lumânări vândute, Risipind un pic de milă plătind noaptea invierii Să îmi duc lupii sub cruce cu

Întâmplător, suflarea ta eu am simțit-o-n noapte, într-o baladă, Ce o cânta din ceruri Ciprian cu-al său arcuș, pe-a sa vioară caldă, Nu te știam pe nume și nu știam ce corp îmbraci când vrei ca

Ți-adun tot binele din lume, Îmi leg potcoave de argint Și-alerg unde sunt încă urme De tine-n cer sau pe pământ. Și numai de îmi simți căpăstrul În palma gingașă ce-o știu, Tu viața

Mă îngândurează calea ce-o cobor și-o urc de ani, Parcă-s tren de marfă, gol, din gara bătută-n minte, S-o ajung prea lungă-i teama că-i păzită de romani Și de lupi necunoscuți ce-mi ies noaptea

Privește iubito pe fereastra mea Cum arde ceru-albastru din odaie, Și asteptarea în neagra-i catifea, Îmi mistuie iubirea-n albe straie. În noaptea asta-s stele cazătoare, Le prind cu

Unde-aș putea să vărs ce-am adunat în mine-o viață, În ce abis de mare să-ngrop durerea asta de acum, Se scurge-ncet în mine și firul destinului de ață Mă trage spre căzute suflete rănite pe-al

Încoronată-i ziua, Pe înspinata frunte, Apăsătoare teamă De cerul ăsta mut, Durerea mă pândește Când rănile-i ascult Trădarea din mulțime Vrea ochii să-mi sărute. Învinge calea

Vreau uneori să m-ascund undeva, Pe o insulă-n timp și o mare tăcută Și să prind rădăcini în iubirea cuiva, Sub o boltă de drag înverzită. Și s-o apăr de ploi, de trecutele răni, Sub

Stau ghemuit pe cerul sufletului meu, Văd soarele, se bate-n piept cu pumnii, Parca e mâna dreaptă a lui Dumnezeu Crezând că-i începutul și sfârșitul lumii. Când focu-i îngâmfat, apoi se

Mi-ai spus să îți aprind o lumânare, Ca focul ei să-ți încălzească calea, Să ne vegheze-a ei lumină așteptarea, Să ne rugăm să biruiască corpul tău. Acolo-i lupta,cine-nvinge-i

Mă roagă marea să mă-nec, O simt cum năvălește-n mine, Pe-a ei clepsidră-n valuri trec, Stropii săratelor destine. Îmi spune luna că mă vrea, În tumultoasele-i eclipse, S-adorm

Îmi voi pune pirostrii, cu-a mea moarte tinerică Ce m-a lecuit de frică numai să rămânem singuri, Ea mireasa fără riduri, ca un blid cu două linguri Eu, poem în patru gânduri, îmbrăcat în

Pe vârfuri mă ridic și ochii ți-i aprind Ca două lumânări ce nu vor să se piardă, În marea de obraji, ninsoarea stă cerșind, Căci ploile de lacrimi întârzie s-o ardă. Alintă-n moară, piatra,

Nu mai sunt unul dintre voi, Vă las pământul meu din carne Și apa ce o port în mine, Căci frica asta, Sfinte Doamne, Îmi lasă sângele-n rușine. Aș'am decis să vă las tot, Nu iau nimic,vă

Și iar aud abisul cum mă cheamă, Și iar copilă-n ochi mi-ai adormit Iubirea mea ți-o jur pe gura-ți caldă, Și singur iar mă-ndrept spre răsărit. Cărarea nopți'-o luminează luna, Din nou îi

Se surpă cerul obosit De-atâta greu-albastru, Și-n mine raiu-a năpădit, Cu năruitu-i aspru. M-așteaptă îngeri-n apus Cu-a lor iertare-n palme, Destinul trupului supus, In noaptea