mircea trifu

Între cruci însângerate am găsit o lira, Lăsată-n viață de-un om pe moarte, E Lira lui Orfeu, - spunea o maică, Ea poate din Infern sa te întoarcă, Si-n veșnicie a ta sa-ti fie armură. Si

Mă uit la foc cu ochi de frică, Văpăi, dintr-o scânteie născătoare, Ruga îmi e prea grea, nu se ridică Spre zeitățile cerești, nepăsătoare. Prin vene nu-mi mai curge Olimpul, Apollo, rușinat,

Am prins o melodie tristă, Plutea topindu-se în noapte, Ceva duios,trecând în șoapte, Purtând parfumul de batistă, Și sarea udă,de sub pleoape. M-am aplecat să văd de unde, Ce

Balada de arama Sunt muritor în vis fără de tine, Sărutul de pucioasă-mi vine, Din punga trădătoare cu arginti, În noaptea asta,tristă fără sfinți, Si-s sigur că se uită Cel de Sus,

Sunt fiul mării si-s născut din sare, Îmi caut iubirea-n apusul de soare, Dorința-mi umbrește apa și țărmul, Ascunsă în mine, noaptea-mi ia somnul. Îmi amintesc, stăteai pe-o stâncă, Priveai

Mă odihnesc în umbra soarelui, Sunt obosit de nemurire-acum, Și pipa-mi umplu cu răbdare, În pace, mintea mi-o inec în fum, Și-ncet, o amintire-nșelatoare, Învie din trecutul meu bătrân. Îmi

M-am hotărât să-mi fac regat. Cu valurile marea am arat, Și în tăcerea nopții am clădit O abisală casă, mare, boierească, Și-o cruce am cioplit din infinit, Ca ea, iubirea să-mi

Sunt obosit acum, fără armură, C-o inimă fricoasă-n piept, Sunt doar un biet nebun poet, Cu versuri rătăcite în furtună. Am adunat suspinele din lume, În mii de picături le-am strâns, Le-am

Supușii m-au numit Morfeu, etern Pe pleoape, visul muritor doar eu, Cu frunza macului, în somn aștern, Eu dau durerea și iubirile de zeu, Stăpânul nopți-n rai și în infern Sunt eu. Pe tronul

Iubita mea, ascultă al meu ropot Din fiecare gând al tău avar, Uitarea ta, cu gustul de amar, Mă risipește în bătăi de clopot. Femeie, de am să te pierd și-acum, Iubirea, jur că am s-o ard în

În ochii tăi, eu mă văd falnic, Stejar cu rădăcini adânci, Cu crengi, înălțător și harnic, Din lemn sfințit, născut din cruci. Tu ai pe buze doar elixir, Și-n gustul lor mă simt etern, Le

Iisuse, ascunde-te-n mulțimea rea, Un an măcar trăiește-ți viața, În spate lasă-mi Crucea grea, Grăbește-te și pleacă-ți fața, Să nu ghicească nimeni frica ta. Am implantat adânc a ta

Tu m-ai creat din vie carne, sânge și cuvinte, Punând iubirea-n aluat, m-ai frământat cuminte, Cu sare de pe-obrajii tăi, pătați încă de lacrimi, Aprins-ai foc din rădăcini, din umedele

Iar plouă pe coroana mea de ghimpi, În jurul meu e plin de mărăcini, Ce-mi rup carnea, orbi si tâmpi, Cu albi, sălbatici colți de câini. Încerc să-i nărui, să-i desprind, Dar rănile îmi

De ai să mă întrebi acum cine sunt eu, Din ce meleag al universului mă trag, Și cine-i mama ce m-a alăptat cu drag, Nu știu, o știe sigur numai Dumnezeu. Nu sunt un fiu de prinț ci de

Sunt paznic într-un cimitir de glasuri În marmură, cu muzicale cruci de note, Ce în ecouri de vioară sau de basuri Se odihnesc, în criptele de-acum tăcute, Eu le veghez chemarea acordurilor

Am luat credința din străbunii mei, Și firul ei l-am despletit să aflu, Și biblia-m cernut-o-n picuri grei, Să înțeleg ce scuză ai sau ce temei, De ce cu noi ești câteodată aspru? Cum pot în

Al meu urlet tăcut sfâșie ceru-n ecouri, Împrejmuind-ul, mi-a devenit ostatic muribund, Toți îngerii simt teama ce vine în puhoaie, Și-n disperarea rece, în aripi le pătrund. Nici rugăciunile

M-am târâit în viață vrând s-o frâng, Nicicând nu am uitat c-am fost biped, N-am reușit să zbor, la gâtul meu cu-n jug, Și din noroi nu pot, sculându-mă să fug, M-am prefăcut, fără vre-o scuză-n

Sărut urma pașilor ce încă Îmi mai răsună-n minte, Și-mi face inima o slugă, Cu amintirea ta și-o rugă, Prin umbre și cuvinte, Cu dreptul de poruncă, Mă cheamă și m-alungă. Parfumul viu

Știam că-i curtezană Noaptea, Cu-al ei parfum fără căldură, Tăcuta-i mână-o simt pe gură, Cum lasă negrul ei pe buze, Cu gust etern de întuneric, Și la urechi șoptind himeric, Când mă

Eu mor sărac, nu am nici o para, Am doar a Ta lumină, ascultă Doamne, Acum când zorile-mi alintă noaptea Și mama mea de-o lună nu mai doarme, În târg m-aș duce să-ți vând cartea. Dar n-am

Te-am căutat si-n viețile trecute Dar peste tine incă nu am dat, În marea adâncă și în albul munte, În fire de nisip cu gust sărat. În nori sau sub pământul afânat, În rugi păgâne si blesteme

Iar m-au trezit coșmarurile-n noapte, Degeaba eu mă zbat și urlu-n șoapte, De ce lași diavolul să mă condamne, De ce-s născut eu fără înger, Doamne? Sau poate am dar noaptea doarme. Hai,