mircea trifu

Aș vrea ca-n ziua judecății,soartă, Să pun eu mas-acolo sus,pe cer, Voi tremura de frică nu de ger, Dar te aștept cu fruntea ridicată. Pe-orgoliu zdrențuit,ascuns de tine, Mi-am pus cu

Mai lasă-mă,să mă mai nasc o dată, Dar nu în mine,într-un alt sălaș, În altă lume blândă, mai albastră, Căci depărtarea noastră, din fereastră, Ne-a pus al kilometrilor grilaj. Eu sunt

Cu versu-n palme mă aștern, Covor de vârstnice cuvinte, Ce au scăpat dintr-un infern, Și-au devenit spre tine, sfinte. În palma aspră mi s-au pus, Înăbușit, strigând un nume, Și amintiri

Așteaptă-mă,să te ajungă, Iubirea cu puteri de rugă, Tu gura-i las-o să te soarbă, Să nu mai bătă-n mine oarbă. Căci vrea sa fugă. Întinde-ți mâna s-o atingă, Și lasa-ti noptile să

Mă rog de tine să mă lași, Cu corpul tău să mă-ncălzesc, Sunt un creat Dumnezeiesc, Ce face-n tine primii pași. Mai lasă-mi mâna mea păgână, Virgină-ntinsă dintr-un vis, Din așteptatul

Iau toată înnoptarea mea, Din disperatele apusuri, Și rătăcirile din visuri, Să le sărut cu gura ta. În clipe lungi de nebunii, Cu șovăieli, urcam spre tine. Suind mă-ndepărtam de

În patul nopții corpu-mi las, Sub pleoape somnul îi astern, Sunt gând, sunt liberul etern, Sunt și Albastru și Atlas. Și hoinărind mă las flămând, În cercul falsului destin, Am să-mi

N-am învățat să pot uita, Căci am uitat cum se învață, Așa că, nopțile din viață, Le scriu în vers pe mâna ta. Când noaptea-mi cade obosită, Și zorile se nasc în mine, Mi-adoarme

Te caut prin al meu albastru, Prin găuri negre răscolesc, Și rog în șoaptă-al lor dezastru, Să-mi dea lumina ce-o iubesc. Dar corul gurilor flămânde, Îmi râde negrul lor, în

În lanțuri visele mă leagă, Aștept robit al lor fior, Dar zalele mă strâng,mă dor, Și-mi lasă noaptea fără vlagă. Mă prind cu mâinile de soare, Să uite-n mine să apună, Și frica somnului

De mii de ani, un ne-nțeles, Își bântuie albastrul, Nici până azi n-a înțeles, Unde îl poartă pasul. Nu-și simte inima bătând, Nici sângele prin vene, Sihastru-n viața, adorând A

Rămâi, femeie,-n somnul tău culcată, Îți las iubirea mea să te vegheze, Căci noaptea ta, cu mine împăcată, A învățat, tăcerea să-mi păstreze. Îți iau cu mine frica ta, femeie, Când voi

De două mii de ani neresemnat Pe negrul Mării Țărm sălbăticit, De-Augustul si iubire alungat, Sunt eu, Ovidiu Romei răzvrătit! Pe fiecare stâncă-am scris un vers Poemul meu se naște din

Aici stăpân sunt numai eu, Pe cerul veșnic plictisit, Sunt eu și, poate, Dumnezeu În jungla asta rătăcit. Spre mine am clădit cărări, De mă voi pierde într-o zi, Ascuns în humă sau în

Apune-o casă, sus, pe cer, Iar umbra-n roșu-i s-a topit, Adresa mea din infinit, Închisă-i într-un cerc de fier. Și pașii ce-i știau cărarea, Se rătăcesc pe alt meleag, Nu-i voi simți

M-ai învelit tăcută-ntr-o vecie, Uitarea grea pe mine-ai aruncat, Și cu albastru tău ciment armat, Ai ridicat o mândră veșnicie. În ziduri mi se-nalță asfințitul, Doar cerul sfâșierea-i

Mă bate ceasul în tăcere, Într-o clepsidră obosită, Cu fruntea grea înzăpezita, Îmi ninge albul prin artere. Iau cifra doi a amintirii, Pe cap îi pun o sfântă cruce,

Eu încă sunt un ne-nceput, O teamă bătrânească, Un fir de vis nepriceput în noapte să se nască. Eu încă frică am de nori, Când tună-al lor dezastru, Ca haitele de carnivori, Îmi

Am sufletul în iarna grea, Afară-n frig îmi scrie, Un trist poem ce-acoperea, Tăcuta-i agonie. În albul gerului arzând, Îi ninge-n mâini durerea, Și versu-i cade tremurând, Împrăștiind

În noaptea asta,adorm sărac Și visul meu e de aramă, Sunt gol de amintiri și tac În neputința mea cea calmă. Imi sunt privirile-nghețate, E ger în astă-mpărăție, Și-n visele

M-așez la umbra lipsei tale Cu ieri în palme încă viu Îmbătrânit fără să stiu De-absența ta, ascunsă-n jale. Mă joc cu rănile ce dor, Ce s-au deschis fără de tine, Le mângâiai vărsând

Trezesc un clopot de aramă, Și-l fac o punte peste-abis, Iar nopțile îi bat cu teamă, Auzi? e drumul tău deschis. Ridică-ți fruntea credincioasă, Ce odihnește-același voal, E voalul

În cerc de piatră sunt născut, Spirala mea se adânceste În unda recelui descânt, Ce-n mine-albastră izvorăște. Fântâna stelelor mă simt, Căderea-n focuri le-asfintește Și ruga setei

Mi-am scris lumina-n întuneric, Încărunțindu-mi noaptea mea, Și ii sorbeam parfumul feeric, Ce in tacere se năștea. Am prins cuvintele bătrâne, Ce zac în mine istovite, Aveau priviri