mircea trifu

Nu mai sunt unul dintre voi, Vă las pământul meu din carne Și apa ce o port în mine, Căci frica asta, Sfinte Doamne, Îmi lasă sângele-n rușine. Aș'am decis să vă las tot, Nu iau nimic,vă

Tu, optzecișiopt de clape, Un negru pe un alb de vreme, Copilul mândrelor sisteme Cu nebâute voci de ape. Eu, zece clipe-ntind spre tine, Porunca-ți este doar alintul, Stăpân iți

Am gura înecată-n sete, Mi-s buzele chemări uscate, Izvor de ape înghețate , Îmi picură, din ochi, secrete. Un nume tremură în mine, Încărunțind eterna taină, Doar inima, tăcută

Să te găsesc, am străbătut Mulți ani lumina de femeie, Acum, mi-s ochii mult mai grei, De multe vieți, a ta scânteie I-ascunsă-n gelozii de zei. Am răscolit cenușa toată, Unde-a

Încoronată-i ziua, Pe înspinata frunte, Apăsătoare teamă De cerul ăsta mut, Durerea mă pândește Când rănile-i ascult Trădarea din mulțime Vrea ochii să-mi sărute. Învinge calea

M-a obosit a vieții haină, Aș vrea un pic să m-odihnesc, O clipa doar să ațipesc, În corpul tău iubită taină. Și ca o umbră descălțată, Voi trece-a pragului vioară Și toată carnea mea

Pun depărtarea-n patru scânduri Și cerul munților de ape, În al trecutului profunduri, Trăind prezentul mai aproape. În iarna mea să-mi vii, fecioară, Să-mi lași o lacrimă albastră, Cu

Am colindat mereu prin vise, Cu fruntea plina de păcate Dar toate sunt crucificate Pe cerul tainelor nescrise. O voce-n curajoase șoapte, Aprinde dreptul la-nviere, Și lacrimilor sale-i

Mi-am deschis inima tăcută, C-o înnoptată,vagă scuză, Îmi bate seara mai confuză Și dimineața-i abătută, Văd valurile neuitate, Trezite din trecute porturi, În al regretelor acorduri, Îmi

,,Să nu o uiți ! ,, îmi strigă cerul, Al său ecou erupe din vulcan, Pămantul îi forjează fierul, Uitarea se sfărâmă sub ciocan. ,,Să nu o uiți !,, șoptește marea, Și din abis înalță

Am aripile, munți de piatră, Și palmele izvor de apă, Privirea în pământ mă ține, Să crească piatra peste mine. Si totul-n jur e,,fără tine,, Uitarea îmi păndeste pragul, Și visu-n săracii

Mă uit cruciș la tot pământul, Aștept de va cădea o frunză, Pe deget am s-o leg ca scuză, Și să-i ferească nevăzutul Căci mi-a pierdut în vis o muză, Atâția munți mi-a pus în cale, Cu

Îmi urlă-n somn o întrebare, Cu gura sa nesărutată, Și nedormita ei culoare, Mă cheamă-n zori la judecată. În zbuciumatul gust ce doare, Născut din somnul bătrânesc, Se-aude ,,Doamne,

Tu ești un ,eu, oriunde-ai fi, Și-n tine "eu"-l meu e ființă, Nici alb, nici negru, poate gri, Îmi e culoare, fără știință. Mă lupt cu mine zi de zi. Dar cum să-nving, căci "eu" sunt "tu"

M-am săturat s-ascult flămând, Când îmi șoptește vântul, Că sunt doar apă și pământ, În ele-mi bate gândul, Și imi supune-al meu cuvânt. Nici clopotele nu le-ascult, Arama pălmuiește,

Mă uit să văd ce mi-a rămas din mine, Că mult a fost, dar mult s-a prăpădit, Doar ochii mei, pe cerul pocăit, Îi țin închiși, înlăcrimați de tine, Cu palmele îmi țin privirea strânsă,

Eu nemurirea nu o vreau din mine, De nu acceptă să se-mpartă-n doi, Prefer ca moartea ce așteaptă-n noi, Să-mi guste frica și a mea rușine Și să ne lase în iubire ,goi. Vom învăța să ne

Ți-am purtat ceru-ntreg pe umeri, Genunchii mi-au rănit pământul, Te scot din mine să nu suferi, Îmi iau din versul tău, cuvântul, Că-l bate dorul meu și gândul. Privirile le-ascund

Când ceasul va veni la mine-n poartă, Și va întinde mâna să mă ia, Am să îmi fac din moarte o amantă, Să-i plângă focul, nemurirea mea. Și am să-i scriu atâtea versuri proaste, Cu ele-ntregul

Am lăsat să cadă ultimul strop de humă, Ce îl țineam zgârcit,ascuns sub gene, O ancoră,într-un blestem cântat de iele, Trădarea depărtării și timpul il deshumă. Îmi cert privirea și

E ziua ta ,răzbună-mă femeie, Căci stelele s-au răzbunat pe tine, Și m-au închis înlăcrimate-n ele, Geloase pe poemele din mine. Și vor topi cuvintele în noapte, Tăcute se vor scurge-n

Apleacă-te tu,umbră,că am teamă, De-o viață șoapta ta m-adoarme, Mi-ai ținut loc de tata și de mama, Te beam cu sete și-mi țineai de foame. Am ținut munții și marea grea pe umeri, M-a

Când te-am găsit etern albită În clipă unde timpul a greșit, Ai devenit în mine prigonită, Crescând în tine fată neiubită. Destinul nesătul ne-a sărăcit, Eu te-am trezit

Îmi cer femeie,-n fața ta iertare, Dar nu îngenuncheat, ci în picioare, Ferește-te în orice dimineață, Căci mâna mea răneste si îngheațâ, Îmi port greșeala nașterii de-o viață, Și nebunia