mircea trifu

M-am rătăcit în visul tău fecioară, M-a sărutat durerea ta amara, Și cu tristețea-n lacrima albastră Mi-ai redeschis în suflet o fereastră. Și-n glastra ei, ce de milenii era goală, Ai rătăcit

Străbat trecutul descălțat, Mă pierd tăcut pe-abastre drumuri, Prin flăcări și prin vise-n fumuri, S-ajung de unde am plecat. Aici să caut un stăpân de seamă, Am să muncesc pe-ogorul lui de

În brațe iubita nu vrea să-mi adoarmă, A-nșelat-o lumina-ntr-un zbor pângărit, Eu rămân santinelă-n a Lunii cazarmă Și la stingerea nopții-i devin răsărit. Îi șoptesc că iubirea, e o tainică

Te-ai înălțat liană-n jurul meu, Stăpân și sclav m-ai prins în corpul tău, Mi-ai luat un dor și cu-n oftat amestecat, Din al meu suflet ți-ai făcut regat Dar eu sunt împărat. Și cu dorinți

ma plimb prin vraja verde a padurii, cu simturile atitate de lumina, si imbatat de dulcele mister al gurii, il canta ciocirlia sau suspina. ea canta vraja rusinoasa pe-nserate, si bucuria

Eu să te las încă nu știu, Sfârșită-i trecerea terenă, Ne lași pământul mai pustiu, Și marea mea fără sirenă. Eu încă-n noapte te-nvelesc, Cu un cuvânt de noapte bună, N-am învățat să

M-ascund sub un nor, am o teamă de ploaie, Căci apa îmi poartă pământul milos, Sunt un ghem de-amintiri, o eternă văpaie, Ce iubește în umbră, răsfățat și gelos. Din culoarea albastră scriu

Sunt pe-un deșert cât vârful unui ac, fierbinte, Coroană-mi este setea, temută-i printre dune, Zadarnic vrea nisipul, cu palma de-un părinte, Să-mi poarte apa vieții din Marea unui

Culoarea, pe-o hartie, sunt cuvinte Îndrăgostite de tăcerea ei. Când așternute pot doar să alinte, Sau pot ucide, numai din condei. O călimară am cu roșu-sânge, Din rana cald-acum s-a

Eternul tău se-ascunde acum în mine, E plin de teamă și tăcerea mi-o iubește, Mi-atinge amintirile spinilor din vine. Si dureroasa ranâ ce corpul îmi sfințește. Prin marea slovelor trec mâna

În trupul tău sap cu arcușul de ceară, Pe Marea de note sunt eu pescărușul, Fereastra-mi alungă tăcerea pe-afară, Fântâna-i vioara și cumpănă arcușul. Se supără focul că-i soba prea

gonit pe drumul vecii de soarta ,bag eu seama, mai bine-i ceream vietii, sa-mi dea un dos de palma. de ce draga copile, sa nu fi intrebat, vrei oare sa ai zile, vrei vietii sa fi

Îmi sunt picioarele de lut, Când treptele le urc spre cer Și frunzele din al meu scut, Se ofilesc si-n urma-mi pier. Înaintez fără să-ți cer, Nimic din ce-ai putea să-mi dai Si-n pașii

În câte vieți te-am căutat, Sub fiecare strop de clipă, Sub orice frágilă aripă, Ai fost, spuneau, dar ai plecat. Pe tronul din eternitate, Pândindu-ti nașterea sfioasă, La braț cu

Sunt ca un pahar de apă pentru un Deșert imens, Fericirea nu-i ca tine, chiar de-aveți același chip, Eu mi-am botezat destinul într-o lume fără sens, Oedip sau doar Manole să scriu versuri

Te-aștept în viața-n care m-ai lăsat, Sălbatică, cu chipul de stăpână, Încă-ți mai simt sărutu-nfricoșat, Tu sfântă mea și uneori păgână. Întoarce-te să nu se-ofilească Iubirea mea, din nici

Te-ascult ca Beethoven, împărtășita mea, Când vocea ta dorită, pe cerul meu orbit, Îți amuțește brusc, ca moartea mea si-a ta, Tacută ca deșertul, ce singur l-am cioplit. M-oi răstigni și

Plouă pe aici cu pietre cum ploua cândva cu stele, De-mi tresar umbrele arse, parcă-s cojile ce scapă Din tulpina foii calde ce-mi înduioșează-o lampă, Cu lumină să imi sfarme stânca grea a

Descătușat mă las la mâini, Din lanț să-mi scot privirea, Și pașii să mi-i fac stăpâni, Să-ti caute iubirea. Îmi cere noptea să mă jur Cu mâinile pe suflet, Ascuns în umbră să te

Îmi golesc viața de așteptări și infinite trude, Iar s-a pornit potopul de parcă-mi simțea lipsa, E doar în mine, se face că n-aude., Din minte îmi coboară Apocalipsa, Într-un deșert crescut

Răsfoiesc viață cu viață să mă regăsesc cu mine, Cel ce-a fost născut să fie nesecat prin ochii tăi, Când mă scurg în vis, femeie, peste palida rușine, Ca un lup pândind dorința geamătului

Îmi zidesc versul sihastru Și îl las pradă tăcerii, Căci sânt fiul Remușcării, Ce își scrie dorul țării Undeva pe-un vârf de astru. Înfășată-n coli de-asfalt Îmi tot ține calea Ana,

Te naști plângând, în suferință, Și crești în dragostea cea calmă, Dintr-un copil născut să dea iubire, Ce s-a hrănit cu laptele de mamă, Să poată visului să dea mărire. Câtă putere poate să