mircea trifu

Ți-a venit rândul Ultimă din noapte, S-a terminat, n-am să mai las risipa Să-mi bătă ceasul timpului în rate. Din anul ce s-a dus mi-a rămas Clipa. Trecutul an mi-l despletesc cu milă,

Eu sunt născut sărac, din pulbere de stele, Și singur m-am clădit pe boltă ca și ele, Am strâns în suflet petale de eternitate, Ce rătăceau tăcute-n galaxie, fără moarte. Și am ajuns eu vinovat

Din neam, îndrăgostit de vară, Abia născut din basmul de copii, Cuvântul meu în scris coboară, Pe coala ce așteaptă-a mă topi. Voi susura apoi printre coperți, Ca un torent în brațele

Al meu urlet tăcut sfâșie ceru-n ecouri, Împrejmuind-ul, mi-a devenit ostatic muribund, Toți îngerii simt teama ce vine în puhoaie, Și-n disperarea rece, în aripi le pătrund. Nici rugăciunile

Am să te rog să-mi fii solie, Pune-ți armura-naripata , Căci ceru-i câmp de bătălie, Și-a lui oștirea-i resemnată. Și-n fața lor poartă-mi poruncă, Bătaia ei să o asculte, Și teama-n

Deschide-mi brațele femeie, Și lasă-mă să trec în tine, Să-mi poată inima să-ncheie Poemul ce-i născut în mine. Am șovăit venind spre tine, Căci frica mea era mai sfântă, Și amintiri

Mă bate păcatul în cuie pe cruce, Îl simte, iubirea, și-ncepe să-l certe, Cu mâna întinsă pe boltă mă duce, Căci vrea Dumnezeu să mă ierte. Și fulgerele-ncinse-n ochi cerești, Pe-obrajii

Tu ești un vis cu nume de dorință, Un fulg de nea pe-obrazul de fecioară, Topit de un sărut, tresare-o lacrimă, Ce în căderea ei ușoară, Cu un suspin naște credință. Pe altarul iubirii,

Nimic nu poate fi ca ieri, Și mâine sigur nu va fi, Un înger nu va mai zâmbi, E prăbușit plin de dureri, Și lângă el și-a așezat, Cu grijă aripile-nchise, Și lângă ele-un pic de

O să-ți las, veșnică Noapte, ochii mei orbiți de soare Și vreo două buzunare pline ochi cu pietricele, Strânse-n mine de o viață, să ridic mamei un munte, Undeva la noi în curte și apoi să-i cer

Tu ești un ,eu, oriunde-ai fi, Și-n tine "eu"-l meu e ființă, Nici alb, nici negru, poate gri, Îmi e culoare, fără știință. Mă lupt cu mine zi de zi. Dar cum să-nving, căci "eu" sunt "tu"

O Salcie pe-un lac cuminte, cu rădăcina fier de plug, Se-agață plină de cuvinte de brazda negrului amurg. Și lacu-și liniștește-oglinda, pe chipul ei să poat-ajunge Căci apa sa suspină

Bat clipele trecute pe geamul așteptării, Zăpada le ajunge, în teama mea a nins, Îngheață amintirea sub fulgii remușcării, Căci timpul s-a topit sub albul lor incins. Își ține-n poală huma,

Mă cert cu Dumnezeu în vis Și sufletul mi l-am deschis, E vina Lui, în vis îi spun Că pe pământ nu ești. Dar El îmi spune că e bun, Să te fac eu c-ai să trăiești. Mi-a dăruit un scrin

Doamne ia-mi inima și mi-o prefă în apă, Și-n picături s-o scurgi într-o fântână, Să-i dea oleacă gust de dragoste nebună, Și fă-o puțul alintării cu un vis de Arcă, Cine o bea să-mi simtă

Pe cerul ce n-am cunoscut S-a-ndrăgostit abia născut Un om mai bun ca tine. Așa-ncepea a ei poveste În vers bătrâna noapte, E parcă mama ce-mi citește Imensul dor de lapte. Atuncea

Îți vin în brațe lună plină, Pe razele încă necoapte Când la apus a mea lumină, Îmi moare-n fiecare noapte. Și-n clipa veșniciei tale, Ne amintim de începuturi Eu ceru-albastrei

În noaptea asta voi striga mai tare, Iar simt că mă sufoc de dorul tău, Și lipsa ta trezindu-se, mă doare, O simți doar tu și poate Dumnezeu. Apoi o-mbrac cu o culoare-albastră, Și o hrănesc

Stă lenevind pe brațul mamei, ca Vodă Împărat, Un Dor întors acasă cu unghiile tăiate, În ghete lustruite de-o carpă și-un scuipat, Bătrâna simte tot, cu palmele-i crăpate. Se-ntoarce-o

Surâsul mi l-am scos din mine, Cu palma buzele îi leg, De acum încolo îl reneg, Pe chipu-mi palid de rușine. Imi pun o mască de poet, Ca nimeni să nu mă cunoască, În altă viață să-mi

Mă-ngrop în sufletu-mi ce-mi plânge Cu picături de vise crude, Încerc dar nu te pot ajunge, De mine viața se ascunde. Spun inimii să nu mă doară, Privirii să nu se aplece, Dar frica-n mine mă

Ne-am regăsit tristețea într-o lacrimă de vară, Încă sperând, m-am așezat cu capu-n poala ta, Ca prin minune, dorul a-ncetat să doară, Veninul disperării s-a scurs în iarba ce plângea, Și-n

Mă odihnesc în umbra soarelui, Sunt obosit de nemurire-acum, Și pipa-mi umplu cu răbdare, În pace, mintea mi-o inec în fum, Și-ncet, o amintire-nșelatoare, Învie din trecutul meu bătrân. Îmi

Dac-aș ști să mă dezleg de a mea singurătate, Aș dori, eternitate, să mă-ngroape-al tău pământ Și-aș lăsa orice cuvânt de pe coală să devină, Clipa ta fără odihnă pe oricare-al meu mormânt.