Mircea Robert

RaIad în prima noapte de după moartea-ndrăgostirii ei a-mbrăcat rochia albă a mamei. cea păstrată de zestre, plină de molii la fel de frumoasă ca acum... RaIad cânta "fericiți cei cu

Ei ! Ce frumos era când trăiam eram înalt , dolofan și cu visuri multe plimbam străzile-n lung și-n lat și iubeam fiecare unghi de femeie, cu fiecare centimetru de voință din mi și ne. îți

să mergem cu 62 , fără bilet , până la gară să scăpăm de amendă alergând controlorii pentru încă una. doar cei aleși știu că astfel pot anula orice contravenție a naturii. să privim prin

cad pereții grei de vise și clopotele bat în gol să plece caii bătrâni de grabă, și moară păcatele sub tropotul lor. plâng icoane părăsite de vântul care suflă prin altar, candelabre negre,

mi-e tare teamă când urmăresc mașina de spălat în acțiune e ca și cum mi-ar stoarce întreaga ființă de culoare ca să o facă,chipurile,mai pură. e drept , mereu când mă joc printre

prima literă e mereu cea care plânge. cea care stinge lumina. ce trist e sufletul meu când toamna se arată la față doar celor buni,neprihăniți. miroseam vița de vie înainte de ziua

sunt câteva vise care refuză să moară , în pofida faptului că noi murim și ochii mei se înspăimântă de cuvintele ce-mi ies din mână . mă las condus, abandonat și sedus de tine fiindcă aproape

și știu c-are să vină iarna, iar ai mei nu au centrală nici sobă sau măcar crengi uscate, fiindcă ai mei nu mai sînt. era bătrână ș-avea perfuzii multe, și mi-a spus că deși locuia-n

toate se schimbă la țară dacă vii primăvara și te mai întorci abia spre toamnă iubirile pierdute care păstrează-n ele amintirea și parfumul tău de copil se căsătoresc. bătrânii,astăzi și mai

oamenii ies din mine zâmbind și fluturi zboară cu primavara-n sânge și-n obraji. și m-am gândit ,când toamna s-a coborât făra veste pe străzi,sub tropotul hain al bărbaților din săptămâna

ar trebui să-nvățăm să ne luăm la timp pastilele. ar trebui să-nvățăm să respectăm lumânările care ard și tămâia parfumată a-dor și aerul morților când se odihnesc la o cafea înainte de marea

m-am gândit înainte să adorm după ce am privit nepăsător la arșița ce topea sufletele necredincioșilor ducându-le într-un cuptor înfometat ca glasul dulce al embrionului, în care se zbate întâia

atunci când merg la țară și mă-ntâlnesc cu bunicii le spun cailor întotdeauna adevărul voi fi mereu sincer cu ei ei adesea mi-au spus că mă vor lovi, și au fost sinceri mereu , dar eu nu i-am

în poeziile mele eu nu vorbesc niciodată cu mine și mi-am spus că la capătul străzii poate mă aștepți... zburau corbii deasupra-mi , și stele mici,înghesuite din podeaua de la metrou . vibrau

Natalia își spuse... ”și Dumnezeu ține lumea-n El” și privind piramidele imaginare din clepsidră șopti.. că parcă nu-s cuvintele ei. Dar cine să fi vorbit oare ? e vorba despre intersecția

În țara mea, câinii nu mor niciodată, iar ceasurile au în culcușul lor câte un pitic care face tic-tac...tic-tac...tic tic.. tic tac. învață să vorbești semne de circulație și mai ales să

din gara pe care o iubesc eu nu mai pleacă decât unșpe trenuri pe zi. la ore aproape fixe , aproape coapte. navetiști . copii fără încățări. -sudoare- pungi colorate, zarzavaturi, fructe

mă gândesc c-o eternitate fericită, într-un paradis fără griji. ar fi o povară. iubesc,deci Doamne, pământul din care m-ai făcut cu trudă, și eu ca o Iudă, repede te-am vândut. deci

e frumoasă iar. ce trist că are chelie. se-mparfumează grăbită c-un șprei ieftin cred că era rexona, era frumoasă iar. când ochii plini de lacrimi se contopesc într-un sărut cu zarea - ori cu

azi au fost 41 de grade și ea mai avea 13 kilometri până acasă, dar vai într-o clipă de uitare s-a dus în zări, răstignită de dorurile pe care și le-a șlefuit cu grijă și melancolie ca să

ca-ntr-o zi de doliu, făclii aprinse-n amiezi, și pâclă și flori uscate, și doruri moarte prin livezi. pe bulevard,lâng-o casă dărâmată un steag cu Iisus, și niște flori uscate, într-un bol

halele obor , piețe pline. agitație,caniculă. Șine-ncinse de tramvai și curg din piele , seve și se scurg în asflat și în mușchii și ierburile, crescute pe fața asfaltului din eu. treci

Dragă Mircea, scriu către tine c-un pic de teamă. DAR îmi simt aproape sfârșitul Ș-aș fi vrut să știi despre toate cele care încap într-o cutie de bijuteri. Ieri,pe drum nas în ochi am