mihai carabet

nopțile m-au hrănit de mic atunci când tata venea cu dulciuri iar eu așteptam în întuneric ținând strâns în pumn hârtiile de ciocolată cu respirația tăiată să-i aud cum se iubesc pe atunci

toate lucrurile din creierul meu au dispărut de parcă sunetele înghesuite în cutia unei chitare ar fi cântat toate piesele din lume odată când tu undeva într-un colț îți sprijini capul de

25:33 e insula mea aici am murit de câteva ori dar robinetul continuă să picure 25:41 un furtun de tutun vreo două cafele și noaptea se înălbește 25:52 salbe de mașini una

învelit cu o coală de hârtie îmi privesc mâinile venele prins în rețeaua lor ca o muscă în plasa unui păianjen toate poemele vechi - o haită de maidanezi - omoară creierul ce repetă

trezește-te iubito dimineața a început să plângă în noi ca într-un șervețel de hârtie să mergem acasă prin crăpăturile asfaltului aplatizați ca două tenii pe spatele nostru talpă lângă

e pruncul care miroase a noapte uitată pe pervaz cu mâinile mereu îndreptate spre bec e cel care în rugăciunile lui se pișă în scutece și suge din mamă ca acul busolei nordul tată prin oglinzi

oglinda ne arată trupurile două păduri care înaintează una spre alta renunțăm la primăveri la mustul de iarbă ce se prelinge pe tălpile noastre ne torturăm într-o iarnă umedă și

un anonim are dureri cumplite de cap de parcă i-ai băgat un mixer în creier și l-ai amestecat abia reușește să găsească chipul lui din copilărie sau vreun miros de iarbă necălcată totul e

strâng ochii trec mâna prin păr te mângâi în amintirile mele te caut prin tristețile rare din barbă iubito unde ești tu acum când liniștea iubește foșnetul frunzelor și zgomotul

de la o bucată de vreme soarele îmi face scene de gelozie până duce lumina în cangrenă și mă bucur că în sfârșit am reușit să mă rup de natură luând calea călcâielor tale transpirate dar în

la mine în subsol șobolanii știu cine sunt îmi oferă umărul și-mi susțin ochii când mă apucă plânsul sau îmi spun acele vorbe bune fără de care un mort nu poate exista iar dacă întâmplător

scriu despre tine de parcă aș arunca o mână de semințe de floarea soarelui în sus imitând o ploaie neagră care lovindu-se de asfalt sunt mâncate de ciori nu știu exact cât timp voi mai

în timp ce-ți priveam fotografiile le număram dădeam zoom până când privirea îmi dădea în spic altele se înmulțeau în mine făcându-mă dependent de penicilină prin venele mele circulau la un

era iarnă ți-am lăsat cadou un vis sub pernă și cu buzunarele pline de frig am ieșit în stradă o vreme m-am prefăcut copil înfometat căutam sânul mamei prin tomberoane ajutat de maidanezi

to: e și totuși despre moarte e mai ușor să scrii o privesc cum stă în colțul camerei și se încălzește de burta câinelui meu am început s-o iubesc de când mă leagănă mâinile reci de beton ale

poate că ar trebui să tac acum să mă transform într-un șliț rușinos cu fermoarul bine tras să mint lumea în continuare de zgârcenia naturii despre impotența urechilor când îl aud pe tata

nu ai cum să încapi pe această foaie ești o vită grasă și nesătulă ai înghițit universul dintr-o răsuflare fără să te ștergi cu dosul palmei pe la gură și colțul buzelor ți-e pătat de calea

facturile sunt plătite mi-au conectat din nou întunericul și e greu să-ți păstrezi culoarea pielii să nu amețești să poți nimeri butonul care ar trebui să aprindă televizorul să-ți intre în

nu suntem decât niște copii bolnavi aruncați pe spătarul scaunului ca două cămăși de plastilină așteptând să îmbrace noaptea pentru întuneric nu intrăm niciodată în competiție e singurul care

a prin numele tău viața a strigat în mine chinuită de durerile facerii aceasta nu e o scrisoare nici măcar un copil recitând poezii despre păsări sprijinind diminețile e un cuib pustiu ce

mă învârt ca un fluture de noapte în jurul becului pe orbita zilelor când smulgeam cerul din rădăcini îl plantam în tine îmi lăsam capul pe pieptul tău și întrebam păsările cât e ceasul

un om stă înfipt în asfalt ca un os de pește scuipat de un dumnezeu câinilor flămânzi de pe pământ nimeni nu știe de ce nu clipește nu înjură nu dă picioare în fundul trecătorilor nu

un oarecare om din mine mai are timp să se bărbierească și să îmbrace un costum bun i s-a depistat tumoare pe creier exact când învățase să deseneze viața redată prin acele schițări