mihai carabet

azi am hotărât să mor definitiv dar gândul că n-am spălat cămașa dăruită de mama îmi face găuri în creier cu burghiul din pantalonii lui tata ce se-nalță-n tavan cu cracii în sus ca niște aripi de

mă dor mâinile înlemnite cu lumina pe linia sfârșitului din palme fac febră musculară iar venele se fac nod sub piele când sângele se transformă-n apă de munte strangulând pietrele prea

azi închid ochii fumez ultimul picior din șina căii ferate înghit locomotiva cu o ceașcă de ceai în care îmi reflect ultimul zâmbet scos proaspăt din congelator îmi înfig drumul bifurcat în

fereastra prin care a fugit nimicul e prea mare și n-am din ce decupa aripi mai mici ca ale mele să-l ajung din urmă ușa bătută în cuie carnale îmi dă doar gaura cheii iar dacă-mi tai mâinile pot

cât de greu mi-a fost să strâng aburii din suflarea ta ca apoi să-mi potcovesc calul ce-mi fuge sub piele în fiecare zi îl scot și-i măsor dinții rezultatul îl așez pe raftul cuvântului de

o comparație: eu m-am născut într-o familie foarte bună: mama curvă de profesie, iar tata bețiv și curvar în tinerețe. picioarele pe care le primeam în burtă de la tata, erau ca o gimnastică, iar

câteodată vreau să iau lumea în palme să o fac scrum să o decolorez să-i dau o nuanță nouă de cameleon în ochiul meu să aprind un chibrit și ea să explodeze într-un sfârșit de lut și apă

la ora ceasului oprit noi alergăm la aceeași distanță de centrul realității cu timpul încuiat în noi ștergând orice urmă cu alta crezând că e ultima și că de acolo începe trecutul ne împușcam

După o lungă perioadă de chinuri, într-un sfârșit ea muri. Nu m-a surprins deloc moartea ei, primisem vestea cu zâmbetul pe buze pentru ea, cu inima strangulată pentru mine, căci ce-i mai rămânea

uneori când îmi beau cafeaua sau fumez o țigară în ritmul tăcerii se-adună toate gândurile-ntr-o horă și ca niște șerpi autodidacți se-mpletesc într-o sfoară ce derivă pe scara evoluției în

ca-n orice zi multiplicată la xeroxul din colț cos pânză de paianjen pe ecranul televizorului unde am aflat că s-a dresat primul om și latră la fel ca un câine am dorit să fiu martor și am tras

Azi te-ai trezit cu noaptea în cap și ai supt, ai tras cu buzele pe el. De ce? Nu pot. Să exist. Fără ea. O trag și simt cum fericirea îmi invadează dealurile cenușii, plăcerea îmi umple golul

cârpe de mâna a doua un curcubeu second hand cusut cu ac chirurgical clepsidra nisipul-replica lui hamlet seringă din ferestrăul spinării săgeată în arcul oricărui ochi în orice țintă a

pereții se prăbușesc cu atac de cord aroma cafelei îmi cânta insomnia trebuie să mai adaug zahăr cu diabet record absolut în vid donație de sânge înșurubă plăcuța o să mori după ce o să mai

azi am îmbrăcat haina optimistului ce vrea să moară după ce m-am adăpat pe seară cu trei porci doza de curaj de al trimite pe dumnezeu la origine am căpătat-o când viața n-a vrut să se culce cu

în parc pe banca din lemn putred stau și mă țin în gânduri să nu cad iar o țigancă-mi cere cu lacrimi degajate din fumul de țigară acel leu ce m-ar face mai bun in ochii trecătorilor (cu

voi n-ați știut că latru pe hârtie cu ploaia de salivă ca un atac de meteoriți cu flagel ce-noată între ochi cu păr un sunet perpendicular pe lună urina de la etajul 15 aceeași senzație că