pinocchio

un text care se strecoara prin cele felii de suflet.
si mi se strecoara ferm, ireversibil, in ciuda minciunii de pinocchio precum ca urechile ar suferi de impotenta. abia acolo-i minciuna mastii de clovn.
de fapt auzi prea bine, copile, de fapt auzi mult prea bine si-atunci doare.

la inceputul textului- impetuozitatea tanarului. la mijloc e dialogul si ascultarea. iar finalul e al tatalui. ca intotdeauna.
e cald in camera tatalui. protector, ceaiul cu lamaie, culcusul temerilor.
si mama e acolo. copilul creste, creste.

sincer? nu vreau sa schimb nimic din textul acesta. micile dubii de forma le-as lasa pe toate pentru ca un adolescent, un copil care se ridica, nu-si pune intrebarile academic-pretios ci asa cum e invatat acasa, in limbajul de cuib.
de aceea textul acesta mi se pare mie veridic.
adevarul camuflat sub nasul de pinocchio pentru ca lumea sa nu rada de adevar, ci doar de nas si speranta ca pe usa va intra doar kilogramul de lumina.

dupa parerea mea de simplu cititor, e o buna alegere, Eugenia. clar, e perfectibila, dar versul baiatului acesta are pe vino-ncoace.

p.s. de azi voi bea apa din fantana ca din tata. si poate, doar poate, setea va trece mai usor.

poemul e fara indoiala o reusita. curge bine, imaginile se adauga si se construiesc mereu surprinzator, in chipul cel mai simplu si astfel cel mai penetrant. exista un singur moment in care poemul tinde sa devina explicativ, in care se deconspira cumva, un singur "caci" pe care poezia incearca sa-l scuipe, cu putere, pe la articulatii. fara "caci" versul ar suna mult mai bine, s-ar potrivi mai firesc cadentei poeziei.
versurile: "tata imi povesteste cate ceva despre o singuratate, despre alta" sunt de o forta poetica remarcabila.