mihaela aionesei

am să contrazic părerea conform căreia „ într-o femeie dai tot de-o femeie” într-o femeie mărșăluiesc mai mulți bărbați setați pe open înfruntă greutăți încă din zori pentru dezvoltarea

îmbătrânesc senină cu moartea pe umeri sunt tot mai firavă la fereastră se rostogolesc nămeți de fericire amară un cearcăn obosit- noaptea răstoarnă zori fumurii încerc să țin

Știu către ce mă îndrept chiar și atunci când cad printre gunoaie sau printre șinele de tren mă spulberă viteza unui vânt și când pe ape dorul mă macină între pietre când greu m-apasă lutul și

poemul acesta are ca și viața o singură direcție de la suflet la suflet mă încui mă descui o tijă de oțel îmi duce diminețile la moară să macine neputința dinților strepeziți ca nimeni

în tocurile mele nu-i gust de asfalt mâlul se agață puturos de gleznă se încolăcește ca șarpele până ajunge la gâtul șoricelului de câmp ascuns în trupul acestei necunoscute care flutură pe

Ascultă-mă bine și ține minte ce îți spun acum nu voi frământa alte cuvinte pentru acest adevăr relevat strângând durerile în dinți și în pumni singurătatea nu este o pasăre singurătatea este

să mă avânt câțiva centimetri pe zi încurajez cotloanele să-și ascută de umbra mea colții seara târziu ies din colivie stau la taifas cu morții mei înnădesc viața din os în os până spre

ceva cu aripile strânse o lacrimă sau poate o dâră de sânge animal hăituit ținându-și sufletul tremurând pe genunchi nu respiră se străduiește din zid în zid prea albă să mai

e sâmbătă plouă prin ceruri ară urâta cu dinții de plumb pământul geme mișună rugina prin pomi pe străzi se sfâșie amurgul o bufniță își face loc să intre în casă bu hu hu trec ceasuri

e timpul să plec. ți-am așternut toate rândurile de piele pe care le-am avut, mărăcinii rămași te-ar putea răni și n-aș suporta durerea. e timpul pentru rămas bun. nu, nu-mi spune „ mai stai

două ore exacte am respirat împreună. trupurile deveniseră un plămân din care țipa dragostea. ne-am iubit cu toată dăruirea, am devorat pe rând, albul de alb, materia de materie, pântecul meu

mă regăsesc zilnic în straiele morții mai aprigă viața răcnește cu gura plină de iertări vrăbiile serii aleargă speriate norii se scutură ușor și nu am timp Doamne nu am timp să mă

te voi aștepta în ploaie până când rănile contorsionate vor lua forma șinelor drepte tăcerea lor va deșira cu ușurință greutatea marfarelor pline cu inimile mele în care am murit de

nu e deloc ușoară lepădarea de sine când strigătul sătul să înghită amărăciuni se smulge cochiliei care-și vedea liniștită de drum între un bolnav dezrădăcinat din răni și o umbră domesticită

am terminat cu greu liceul electromecanic la treapta întâi viața era să-mi tragă o țeapă și să nu mai intru într-a doua să învăț cum se sapă roua cu diploma în buzunar am fost mulți ani cel

Mi se spune tot mai des că nu văd cu ochi buni lumea că prea adun tristeți și tămâiez dureri cu lacrima am stat pe inimă o vreme și am lăsat gândurile să bată la poartă închisă doar vântul și

îndrăznisem să ies din chilia care îmi căra neputința fără să știu cât pot răni mărăcinii înscriși la viața mea- cale înghesuită de corbi nerăbdători să-mi guste căderea mă întărește

se poartă tot mai mult suferința întoarsă pe dos ca o țarină plânsă de scaieți înțărcată cu maci care țes cea mai desăvârșită haină a minciunii ne e teamă să ieșim din ghearele singurătății

moartea vine într-un plic alb te citează într-un proces pentru care mai marii nebunilor ți-au făcut dosar pricina/ borcanul cu miere/ e prea mic și cu gust de fiere nu ajunge de la cel mare până

mă doare nepăsarea asta care umblă dezbrăcată prin lume plină de cicatrici hoituri și bube la sânii ei copii înfometați tușesc bătrânii se înghesuiesc sub privirea roasă de viermi mamele frâng